Între august 1944 și martie 1945, România a avut trei guverne: primul cabinet Constantin Sănătescu (23 august–2 noiembrie 1944); al doilea cabinet Sănătescu (4 noiembrie–6 decembrie 1944); și guvernul Nicolae Rădescu (6 decembrie 1944–28 februarie 1945).
Guvernul Groza (6 martie 1945–30 decembrie 1947) a fost impus sub presiunea directă a agentului diplomatic sovietic la București, A. I. Vîșinski. În memoria colectivă a românilor, a fost Vîșinski cel care a transformat nemilos țara într-o virtuală colonie sovietică. Odată cu guvernul Groza, comuniștii au pus mâna pe ministere-cheie. În cabinetele Sănătescu și Rădescu, aceiași comuniști deținuseră ministerul Justiției (Lucrețiu Pătrășcanu) și pe cel al Comunicațiilor (Gheorghe Gheorghiu-Dej), precum și un post de subsecretar de stat la Ministerul Afacerilor Interne (Teohari Georgescu).
În guvernul Petru Groza, comuniștii au controlat Justiția prin Lucrețiu Pătrășcanu, Comunicațiile prin Gheorghiu-Dej, Afacerile Interne prin Teohari Georgescu, Propaganda prin Petre Constantinescu-Iași, precum și subsecretariatele de stat la Ministerul Agriculturii, prin Constantin Agiu, și la Comunicații, prin Ion Gheorghe Maurer. Cea mai importantă victorie în această transformare totală a fost preluarea Ministerului Afacerilor Interne.
Fostul spion sovietic Emil Bodnăraș controla temutul Serviciu Special de Informații atașat de președinția Consiliului de Miniștri, iar Teohari Georgescu devenea șeful tuturor forțelor de ordine publice. Comuniștii erau finalmente în poziția de a declanșa ofensiva generală împotriva adversarilor lor politici și de a-și plasa adepții fanatici în poziții-cheie pentru ultima confruntare. În spatele scenei, aceste mișcări strategice erau puse la cale de secretariatul PCR condus de Gheorghiu-Dej în cooperare cu Pauker, Luca, Georgescu și Chișinevschi.
Evident, în 1946–1947, comuniștii români au profitat de pe urma falsului pluralism al regimului Petru Groza. Ca urmare a presiunii occidentale, partidele istorice au fost temporar reprezentate la un nivel relativ minuscul în guvern. Iuliu Maniu și liderul liberal Dinu Brătianu înțeleseseră foarte bine că prietenii vestici îi abandonau încet, dar sigur. Războiul civil grec devenise principala prioritate a Occidentului și, odată cu deteriorarea fostei coaliții anti-naziste, forțele democratice din România au fost lăsate să se descurce pe cont propriu.
Democrațiile occidentale nu aveau nicio intenție de a interveni în vreun fel semnificativ de partea amenințaților democrați români. Lăsând iluziile la o parte, n-a existat vreo oportunitate reală privind ceva mai mult decât proteste diplomatice la adresa abuzurilor comuniștilor: esența chestiunii era că Armata Roșie ocupase teritoriul României și că o formațiune politică numită PCR și controlată de sovietici exploata această stare de lucruri spre a instaura cât mai degrabă un regim stalinist, indiferent de costurile umane.
Setea de putere a PCR a crescut exponențial ca urmare directă a convingerii sale că nicio forță externă nu va interveni spre a-i bloca triumful final. Liderii PCR erau convinși că Istoria se afla de partea lor și acționau ca atare. Inamici vechi și învederați ai valorilor liberale, ei nu au avut nicio mustrare de conștiință spulberând instituțiile liberale. Educați în logica leninistă a lui „care pe care”, s-au bucurat cu adevărat de distrugerea tuturor enclavelor de autonomie socială și politică rămase.
Deși comuniștii dominau efectiv guvernul, strategia lor a vizat controlul total asupra societății. Însăși existența așa-ziselor partide politice istorice reprezenta un obstacol în drumul PCR-ului către puterea absolută. Partidele istorice reprezentau singura formă oficială de opoziție la comunism, așa că trebuiau anihilate.
Fuseseră făcuți deja câțiva pași în direcția distrugerii totale a opoziției oficiale: sub conducerea lui Teohari Georgescu, ministrul comunist al afacerilor interne, alegerile din 19 noiembrie 1946 au fost falsificate. O enormă fraudă electorală care a permis PCR-ului și aliaților săi să se apropie decisiv de monopolul puterii.
În pofida supervizării prefecților lui Georgescu și a formațiunilor „revoluționare” care îi terorizau pe alegători și instilau un sentiment de panică și disperare națională, comuniștii s-au descurcat, de fapt, foarte prost în acele alegeri. Adevăratul câștigător fusese Partidul Național-Țărănesc, pe care comuniștii îl percepeau, pe bună dreptate, drept nucleul rezistenței naționale la sovietizarea țării. Voi reveni curând asupra acestui subiect, pentru a înțelege mai bine culisele dramei politice derulate în urmă cu 75 de ani...
