„Poetul în Rusia este mai mult decît un poet” este unul din titlurile poemelor legendare ale lui Evgheni Evtușenko, a cărui moarte, sîmbăta trecută, a bulversat multe spirite ce își amintesc de el ca un poet al speranței și al cuvîntului fără opreliști din epoca dezghețului politic hrușciovian. „Nu le este dat să se nască poet în această țară... decît celor cărora ignoră complet confortul și pacea”, scria în 1973 un Evtușenko ajuns la anii maturității, celebru, adulat, dar și contestat pentru capacitatea sa de a cădea la pace cu autoritățile atunci cînd era supus presiunilor.
Zilele acestea Evtușenko a fost cel mai adesea amintit în știri ca autor al poemului „Babi Yar”, publicat la 19 septembrie 1961 în Gazeta literară la Moscova.
Evocarea unuia din cele mai mari masacre ale evreilor - peste 33 de mii uciși în 1941, într-o rîpă din marginea Kievului, de către naziști și colaboratorii lor ucraineni - avea să-i impresioneze pe mulți și, concomitent, să stîrnească nemulțumirea autorităților de partid sovietice. Principala victimă a cenzurii avea să fie, însă, nu tînărul Evtușenko, dar infinit mai influentul compozitor Dmitri Șostakovici.
Astăzi se știe că Isaac Glickman, unul din cei mai apropiați prieteni ai lui Șostakovici, a fost cel care i-a dat poemul compozitorului la o zi sau două după publicare, și că acesta, impresionat, l-a anunțat imediat că va compune un poem simfonic vocal pe versurile lui. Poemul avea să se transforme, pe măsura punerii lui pe hîrtie, într-o adevărată simfonie, a 13-a, cu cinci părți, cea dintîi Babi Yar, celelalte patru pe textele altor poeme ale lui Evtușenko.
La 1 iulie 1962, Șostakovici îi scria altui bun prieten compozitor, Visarion Șebalin, că „familiarizarea mai îndeaproapre cu acest poet mi-a făcut clar că este unul major și, mai important, un talent profund. Am ajuns să-l cunosc și să-l plac foarte mult. Are 29 de ani. Este extrem de agreabil ca tineri ca el să apară printre noi.”
În august 1962, Șostakovici declara despre simfonia în curs de finalizare: „M-a intereat întotdeauna comportamentul social al individului în calitate de cetățean, și aceasta mi-a stat în gînd. În Simfonia a 13-a pun problema responsabilității civice”.
„Sînt un strigăt tăcut deasupra miilor de îngropați aici/ Sînt fiecare bătrîn ucis aici/Fiecare copil ucis aici”, sunau versurile lui Evtușenko. Șostakovici îi răspundea atunci, la o observație, prietenului său Glickman, „Sînt de acord cu tine: [Robert] Burns este, desigur, un geniu, Evtușenko doar un talent. Dar Evtușenko este încă tînăr... [...] Îmi place inteligența și umanitatea muncii lui. Judecățile potrivit cărora ar fi un «monden», un «poet de estradă» sînt în mare parte cauzate de gelozie. Are mult mai mult talent decît mulți dintre colegii lui care au mare grijă să nu se îndepărteze de linia oficială”.
Pregătirea pentru prima audiție a simfoniei avea să-i aducă și primele insatisfacții lui Șostakovici. Marele bas Boris Gmiria, pe care și-l imaginase cîntînd textele lui Evtușenko, avea să decline oferta, pentru a nu displace oficialităților ucrainene refractare la aducerea în actualitate a masacrului de la Babi Yar. Gmiria era sensibil la presiuni, în timpul războiului rămînînd în Kievul ocupat de germani.
Celebrul dirijor Evgheni Mravinski se exprima și el rezervat despre simfonie, amînînd la infinit un răspuns pe tema premierei, poate, presimțind represaliile. Prima audiție avea loc sub bagheta altui mare dirijor, Kiril Kondrașin, în condiții de tensiune extremă.
La 18 decembrie 1962, orchestra primea autorizația pentru concert în ultimul moment, după o întrerupere a repetiției generale. Cu o zi înainte, la o reuniune cu scriitorii și compozitorii, Hrușciov își exprimase nemulțumirea, desemnînd și vinovatul: «compozitorul Șoștakovici a compus o simfonie numită Babi Yar „ridicînd fără nici o necesitate” „chestiunea evreiască”, în timp ce fasciștii nu i-au omorît acolo doar pe evrei».
Boris Schwarz, muzicolog prezent la concert relatează că loja guvernului a rămas goală, iar transmisiunea plănuită de televiziune nu a mai avut loc. Sala a fost supravegheată de forțe ale miliției. În ciuda unui imens succes de public, a scandării numelor lui Șostakovici și Evtușenko, prezenți pe scenă, în ziua următoare în Pravda erau publicate doar cîteva linii sibilinice neangajante. Asupra partiturii simfoniei avea să fie impus un soi de embargo timp de mai mulți ani. Concertul avea să fie repetat însă două zile mai tîrziu.
După o mărturie de încredere, Evtușenko ceda presiunii și, fără să-l prevină pe Șostakovici, adăuga poemului său 40 de versuri noi, modificînd sensul inițial al textului și adăugînd victimelor evreiești, ruși și ucraineni. După o ceartă prin corespondență, Șostakovici accepta la sfîrșitul lui ianuarie 1963 modificarea a două strofe, comentînd amar într-o scrisoare către prietenul său Isaac Glickman: „Muzica este aceeași. N-am făcut decît să schimb cuvintele. Cum a spus-o, odinioară [țarul] Nicolae I: muzica nu are nici o importanță. Subiectul contează.”
În februarie 1963, într-un interviu cu Le Monde, Evtușenko nega că ar fi modificat poemul sub presiunea autorităților; spre onoarea sa, avea să-l recite în străinătate în versiunea originală. În Uniunea Sovietică au urmat însă cîteva concerte cu versiunea cenzurată a simfoniei. Pentru istorie, Șostakovici și Evtușenko aveau să mai coopereze odată în realizarea cantatei simfonice „Execuția lui Stepan Razin”...
