Probabil că maturizarea mea ca cititor s-a produs pe la 12-13 ani. Auzisem mult în casă, dar mai ales în discuțiile cu prietenii mei, despre tirania lui Beniuc la Uniunea Scriitorilor, despre corsetul dogmatic al realismului socialist. Apoi, tatăl meu primea revista sovietică Novîi Mir, unde au apărut romanul lui Soljenițîn, O zi din viața lui Ivan Denisovici, și memoriile lui Ilya Ehrenburg. Se citeau textele dezghețului literar din URSS, inclusiv poeziile lui Evtușenko, Voznesenski și ale Bellei Ahmadulina, se comentau dezbaterile din Occident despre stalinism.
Părinții mei, dar și sora mamei și soțul ei, aveau prieteni în Franța, în Ungaria, în Cehoslovacia, urmăreau atent destalinizarea din acele țări. După excluderea sa din PMR, sub acuzația de fracționism (documentul apare în cartea lui Dorin-Liviu Bîtfoi despre crearea Omului Nou), în 1960, tatăl meu a fost tot mai deziluzionat de modul practic în care se realizau acele idealuri în care crezuse cu patimă. Aveam 13 ani când mi-a spus că Lucreţiu Pătrăşcanu nu fusese trădător, deci cu cinci ani înainte de reabilitarea oficială a celui executat în aprilie 1954. Se simțea un paria și nu fără motiv. Fusese excomunicat de prietenii săi, eliminat brutal din familia sa politică, fostul său camarad din Spania, Valter Roman, votase pentru excluderea lui din partid într-o ședință de pomină de la Editura Politică. Mama era lămurită încă din anii ’50, la fel și mătușa mea, Cristina Luca.
Tata a fost reprimit în PMR în februarie 1964, deci încă sub Dej, dar n-a mai primit nicio responsabilitate importantă în ceea ce se numea „frontul ideologic”. N-a revenit ca profesor la catedra de socialism științific de la Universitatea din București pe care o condusese până la mazilire. A rămas, cum s-ar spune, pe tușă, ca șef de redacție la Editura Meridiane, de unde s-a și pensionat în anii ’70. Aș zice că a fost de fapt un noroc, n-a trebuit să participe la orgiile propagandistice ale „Epocii de Aur”. La Meridiane, s-a apropiat de Ion Frunzetti și de Modest Morariu. Prin tatăl meu am cunoscut-o pe Mona Țepeneag, care lucra acolo ca redactor. Prin Mona, aveam să-l întâlnesc pe Dumitru Țepeneag. Era, cred, în 1973 când revenise pentru puțin timp din Franța.
Domnul Țepeneag (n. 1937) mi-a oferit acces la biblioteca sa, apoi, după rămânerea sa definitivă la Paris, Mona, care se pregătea să plece și ea, mi-a dăruit câteva cărți esențiale, între care ediția franceză din Marea Teroare de Robert Conquest, dar și scrierile unor autori anarhiști. Cred că tot din acea bibliotecă am avut și cărțile unor Claude Lefort și Edgar Morin, poate și pe cele ale lui Jules Monnerot. De la Alexei Florescu am împrumutat, cu știința tatălui său, veteran din Maquis, ministru al Chimiei, cărți de filosofie și sociologie, dar și volume memorialistice, inclusiv cartea de amintiri a Margaretei Buber-Neumann, una din marile mărturii despre comunism și fascism ca experimente înrudite.
În 1963, m-am mutat de la Liceul „Petru Groza”, la nou înființatul Liceu 24, azi Liceul „Jean Monnet”. Eram de-acum un cititor vorace de literatură vestică. E bine să amintim aici ce-a însemnat apariția revistei Secolul XX, în prima fază condusă de poetul ex-stalinist Marcel Breslașu, apoi de Dan Hăulică și Ştefan Aug. Doinaș. Apăreau acolo traduceri din autori până atunci ignorați, negați, interziși. Sigur, noi am intrat în zodia Kafka mai târziu decât alte țări din Est, dar, după 1965, era de-acum posibil să-i citești pe marii autori ai modernismului.
Încă sub Dej, în „Biblioteca pentru toți” apăreau două volume din Nuvela americană contemporană. Se publicau antologii de teatru, inclusiv cu piese de Eugen Ionescu, Jean Giraudoux, Jean Anouilh. Se juca piesa anti-totalitară Rinocerii, cred că la Teatrul de Comedie. În Contemporanul, A.E. Baconsky spărgea canonul dominant și oferea noi criterii axiologice pentru interpretarea poeziei universale, rostea nume stranii pentru cei mai mulți dintre noi. Reveneau în presă criticii deceniului al patrulea, inclusiv Vladimir Streinu și Șerban Cioculescu. Aș zice, deci, că pe la 14 ani, în vara anului 1964, aveam de-acum formată grila valorică pe care o voi cultiva în continuare...
