Linkuri accesibilitate

Cum am primit Premiul Nobel pentru Literatură şi am pierdut capitala


Emilian-Galaicu-Paun-blog-2016

Titlul de mai sus e doar pe jumătate şugubăţ, căci faptele s-au petrecut aşa – în octombrie 2009 mă aflam la Erevan, în Armenia, la un Congres al Traducătorilor din ţările fostei URSS, printre participanţi numărându-se până şi balticii; era într-o zi de miercuri, când stând de vorbă cu nişte tineri vorbitori de franceză din Belarus, am pariat că Herta Müller va lua Premiul Nobel pentru Literatură. Acum nu mai ţin minte ce nume – mult mai ilustre, la acea vreme! – rostiseră ei; în după-amiaza zilei de joi, când s-a anunţat proaspătul laureat Nobel, belaruşii au venit să mă felicite, totodată vrând să ştie pe ce mă bazasem în pronosticul meu. La ora aceea citisem doar un roman al nemţoaicei originare din România, Încă pe atunci vulpea era vânătorul, publicat la o editură timişoreană, Amarcord, care între timp a dat faliment – nu se poate spune că scrierea s-a bucurat de mare succes. (Abia mai târziu voi citi marile ei cărţi, Leagănul respiraţiei în primul rând, în seria de la Humanitas.) Ceea ce uitau belaruşii, mult mai tineri ca mine, e că în toamna lui 2009 tocmai se împlineau 20 de ani de la căderea Zidului berlinez – iar candidatura Hertei Müller, nemţoaică plecată din România ceauşistă în jumătatea a doua a anilor ’80, şi care a făcut o fulminantă carieră literară în RFG, era alegerea ideală. (Nu că n-ar fi meritat pentru valoarea intrinsecă a operei ei prozastice şi eseistice!)

Suntem într-o miercuri de noiembrie, 2019, la mai puţin de trei zile după ce socialistul Ion Ceban a câştigat alegerile municipale, iar unii deja anticipează, nu fără temei, scenariul zilei de mâine, 7 noiembrie – vă mai aduceţi aminte, Ziua Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie de-acum 102 ani –, când proaspătul ales va scoate lumea la Paradă. De unde din 1989 încoace, Chişinăul fusese leagănul mişcării de renaştere naţională, iată-l acum bătând în „roşu” – rămâi siderat auzind din gura unui oficial (numitul Ion Ceban), în cadrul emisiunii În profunzime de la ProTV, că vorbeşte „moldoveneşte” (logică, întrebarea Lorenei Bogza: „Şi ce veţi sărbători, în calitate de primar general, pe 31 August – Limba noastră? fără cea română!”). Bref, n-am nici un chef să fiu scos la Paradă; mai bine o recitesc pe Herta Müller”!

* * * * * * * *

Herta MULLER, Omul este un mare fazan pe lume

Încă pe atunci când îşi redacta primul său roman, pe care-l trimite în Germania pe post de buzdugan înainte să se repatrieze ea însăşi, Omul este un mare fazan pe lume, Humanitas, 2011, Herta Müller se anunţa drept un scriitor în toată puterea cuvântului, chit că nimeni (mai cu seamă în România ceauşistă) nu ar fi pariat pe destinul viitoarei laureate a Premiului Nobel. La acea oră însă (suntem în 1986), cartea stârneşte o reacţie dură – nu doar din partea oficialităţilor, dar şi a comunităţii germane din România, care vede în Herta Müller o „murdăritoare de cuib” (până şi un critic avizat, ca Horst Fassel, îi reproşează că nu reflectă realitatea, ci o falsifică!). Or, dintre toate scrierile autoarei, Omul este un mare fazan pe lume dă măsura talentului celei ce avea să se mărturisească: „Sunt mânată din interior să scriu despre această temă de rănile pe care le port cu mine. Sinele meu este legat de experienţa dictaturii – nu eu îmi aleg această temă”.

La fel cum nu ea şi-a ales tema emigraţiei; mai degrabă, aceasta a dat buzna în romanul ce-o va scoate pe încă tânăra autoare pe orbită europeană. „De când vrea să emigreze, Windisch vede sfârşitul peste tot în sat. Şi timpul încremenit pentru cei care vor să rămână”, citim în chiar prima nuveletă a romanului, iar ceea ce va urma nu face decât să confirme că pentru şvabii din Banat „Timpul s-a sfârşit”. Tocmai d’aia toată lumea încearcă să-şi scoată paşaport, cu orice preţ – ştiut care: „…preotul şi-a pus un pat de fier în sacristie. În patul acesta caută el împreună cu femeile certificatele lor de botez”; în paralel, „…miliţianul pierde cererile şi timbrele judiciare chiar şi de şapte ori. Le caută în depozitul poştei, pe o saltea, împreună cu femeile care vor să emigreze”. Or, Windisch are un simt acut al onoarei; nu-i destul că o ia de nevastă pe Kathi care a supravieţuit celor 5 ani de lagăr rusesc fiindcă s-a urcat, rând pe rând, în patul unui şi altuia, acum o vede pe Amalie gată să preia ştafeta mamei. „Pe Kathi a ta o lasă în pace. Dar vine fiică-ta la rând. Preotul o face catolică, iar miliţianul apatridă”, îl avertizează paznicul – ceea ce se şi întâmplă în secvenţa Crucea de argint: „Crucea de argint atârnă între sânii Amaliei. Mâinile miliţianului îi apasă sânii.

– Frumoase mere, îi spune preotul, iar gura lui e umedă. (…)

– Miroşi bine, şopteşte miliţianul”.

Acum cred că înţeleg ce vrea să spună autoarea când afirmă, într-un interviu: „Scriind, trebuie să mă păstrez acolo unde lăuntric am fost mai tare rănită”.

Herta MULLER, Leagănul respiraţiei

„Tăcerea a fost, în sfârşit, ruptă prin această îndrăzneaţă operă de artă, care nu are egal în literatura europeană actuală”, în astfel de termeni Suddeutsche Zeitung salută apariţia romanului Leagănul respiraţiei, de Herta Müller, Humanitas, 2010, ceea ce consună oarecum cu percepţia interioară a autoarei, exprimată prin gura protagonistului, Leopold Auberg: „Port cu mine un bagaj tăcut. Atât de profund şi de îndelung m-am împachetat în tăcere, că nu mă pot nicicum despacheta în cuvinte”. Mai trebuie adăugat că-n spatele personajului fictiv Leo Auberg stă un om real, şi nu unul oarecare, ci poetul Oskar Pastior, cu care de altfel Herta Muller ar fi trebuit să scrie – la patru mâini – acest roman, dacă moartea acestuia nu punea imensa povară a confesiunii pe umerii scriitoarei de limbă germană, născută în România. Ei bine, romanul chiar debutează cu o „împachetare” – împreună cu toţi etnicii germani cuprinşi între 17 şi 45 de ani din România lui 1945, Leo urmează a fi ridicat şi trimis într-un lagăr de muncă din URSS – , familia echipându-l pentru lunga-i călătorie. „… bunica mi-a spus: ŞTIU CĂ TE VEI ÎNTOARCE. Am reţinut această propoziţie, (…) am luat-o cu mine în lagăr. A lucrat în mine mai mult decât au făcut-o toate cărţile…”

Urmează şaizeci şi ceva de capitole, mai mari sau mai mici, în care se descrie viaţa de zi cu zi din lagăr: Despre oamenii severi; Despre Îngerul foamei; Despre intoxicaţia cu lumină de zi; Despre cărbune etc., etc. Fără să vreau, mă gândesc la Povestiri din Kolâma, ale lui Varlam Şalamov, ca densitate a suferinţei pe cm pătrat de pagină, autoarea germană având şi atu-ul de a fi poetă. Căci nu factologia goală, ci fiorul cu care-i adusă-n text face din Legănul respiraţiei o capodoperă: „Iar nouă cerul gurii ni se-nălţase într-atât, încât în timpul mersului ecoul paşilor se dădea de-a rostogolul prin gură” sau „Pâinea era mereu acoperită cu un cearşaf alb ca şi cum ar fi fost un morman de cadavre” sau „Scuturatul morţilor e felul nostru de a-i jeli (...) Lagărul e-un univers practic” sau „De la întoarcerea mea din lagăr, noaptea nedormită este o valiză din piele neagră. Iar valiza asta o port sub frunte”.

În chiar anul apariţiei romanului Herta Müller primeşte Premiul Nobel pentru Literatură.

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG