Nici măcar nu e o întrebare, retorică sau simplă, ci o constatare simplă ca bună ziua.
N-ai decât să fii Vasile Romanciuc – şi nu există decât un singur Vasile Romanciuc în poezia română contemporană (& din toate timpurile, îndrăznesc să cred) – ca să porţi zi de zi, cu demnitate şi smerenie, acest nume sinonim cu bunul-simţ. Firescul, în ceea ce ţine de scris, dar şi de comportament, este marca distinctivă a acestui creator „modest ca un proverb” (recitit, adaug în paranteză, odată cu autorul care-şi intitula astfel una din cărţi: Recitirea proverbelor, 2007) – şi tot el, „purtător de cuvânt al tăcerii”.
Dacă în cazul unor personalităţi „în răspăr” se zice că „Omul este ceea ce rămâne din el după ce lumea din jur îl desfiinţează”, lui Vasile Romanciuc i se potriveşte mănuşă cântecul Mariei Tănase: „Dragu-mi-i unde-am intrat, dodă, dodă/ Şi cu cin’ m-am adunat, dodă, dodă” – o dovadă în plus, în acest, a constituit-o lansarea antologiei sale de versuri, Pâinea noastră cea din toate filele, Cartier popular, 2020, în seara zilei de joi, 5 martie curent, într-o librărie (de 160 mp totuşi!) neîncăpătoare pentru toţi cei care au venit la întâlnire cu creaţia poetului. Nu doar că au venit, ci şi au plecat cu cartea în mână – asta cu o zi înaintea zilei de 6 martie, când toate cărţile Cartier s-au vândut la jumătate de preţ! (De regulă, în cadrul lansărilor, reducerea e de până la 20 %.) Altfel spus, toţi acei oameni veniţi pentru a cinsti creaţia unuia dintre cei mai… tineri (nu are decât cei 70 de ani de-acasă!!!) clasici ai noştri în viaţă au înfruntat vremea urâtă (nu-i mai puţin adevărat că, de unde ţârâise mocnit până pe la şase seara, după lansare a tras o ploaie revigorantă de primăvară), şi totodată n-au ezitat să dea un ba (da face! vorba vine) ca să pună mâna pe carte. Vorbitorii au fost şi ei unul şi unul, de la colegii de generaţie Eugen Lungu şi Iulian Filip, la 80-istul Mircea V. Ciobanu şi mai tânăra Lucia Ţurcanu, ale căror luări de cuvânt au constituit tot atâtea faţete (din multiplele, dacă nu chiar inepuizabilele) ale poeziei lui Vasile Romanciuc, acest „reflexiv care adaugă foşnetului liric al poeziei fluizii unei gândiri identitare, cu strictă conştiinţă de sine” (Eugen Lungu), şi care „impresionează prin inedit, bucură prin frumuseţe, bulversează prin adevărul pe care-l transmite” (Lucia Ţurcanu). Nu le voi reproduce, oricât de fragmentar, aici, pentru a nu reduce, prin trunchiere, un univers liric la câteva formule – suficient să amintesc că „purtătorul de cuvânt al tăcerii” este un recunoscut maestru al versului tradiţional, dar şi un fin verslibrist, iar de ceva timp încoace şi un sonetist & autor de rondeluri de primă mână, fără a uita şi de hai-ku-urile sale, adevărate bijuterii de 17 silabe (de pildă, Fulgi şi vise: „Noaptea-ntreagă-a nins./ Sub nămeţi,/ săniile visează copii”).
Altfel spus, ca să fii Vasile Romanciuc, trebuie nu doar să te naşti poeţi (cum născut şi nu făcut a fost Grigore Vieru, cu care se înrudeşte spiritual, fiind însă mai puţin „supt vremi”), ci şi „să-ţi fie-atât de drag cuvântul/ încât atunci când îl rosteşti/ să crezi că însuşi Eminescu/ ascultă ce şi cum vorbeşti”; în cele ce urmează, voi da câteva poeme antologice, câte unul per deceniu:
Luminaţi de-un mac
Ne privim tăcuţi,
Luminaţi de-un mac.
Te cunosc de-o zi,
Te iubesc de-un veac…
(1975)
Rana
Să nu se vadă rana,
mi-am pus pe ea o floare,
dar rana şi sub floare
rămâne rană – doare.
Mi-am pus o floare albă,
mi-am pus o floare vie,
dar ea s-a prins în rană
şi creşte, sângerie.
Lucrează-albina-n floare,
albina strânge miere,
depozitând în faguri
lumină şi-nviere.
(1988)
Tabla înmulţirii cu şapte
Nimeni,
nimeni nu mai vrea să fie balaur,
Nimeni.
Mai ales balaur cu şapte capete.
Că nu-i glumă să-ţi cumperi
şapte pălării deodată.
sau şapte perechi de ochelari.
iar dacă mai eşti şi fumător, ce te faci?
Iar dacă-ţi mai place şi păhărelul?
Bineînţeles, e grozav să-l bârfeşti pe cutare
cu şapte guri sincronizate,
dar face să fii balaur
pentru nimicuri din astea?
Dar când prind a se certa
cele şapte capete – care dintre ele-i mai deştept? –
vai, Doamne! cum se mai mănâncă,
cum se mai muşcă!
Hai să fim oameni, zice balaurul,
furat de gândurile acestea pedagogice,
apoi se dă de şapte ori peste cap
(peste… capete),
având certitudinea că se transformă
în
omul nou, omul nou, omul nou,
omul nou,
omul nou, omul nou, omul nou.
(1992)
Nu cred că trandafirul…
Nu cred că trandafirul s-a uitat vreodată
la noi
prin propriile petale.
Spinii sunt, neîndoielnic,
dovada vederii sale normale…
(2001)
Pastel
Troiene gri… O lume la răscruce…
Ce vis ciudat: ninge cu ochi vicleni…
Se vede-n zare – vine sau se duce –
O troică trasă de trei cai troieni…
(2017)
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.