Franța a sărbătorit duminică acel eveniment unic și specific francez care a fost «l’appel du 18 juin», discursul către francezii ocupați rostit de Charles de Gaulle după sosirea sa la Londra în 1940, în urma înfrângerii din Franța. Difuzat pe 18 iunie 1940 în Franța ocupată de germani de către serviciile de radio ale British Broadcasting Corporation (BBC), acesta este adesea considerat a fi marcat începutul rezistenței franceze în al Doilea Război Mondial.
Cu această ocazie, presa franceză, de pildă Libération, descrie în detaliu mutarea într-o criptă a Panteonului a rămășițelor lui Missak Manouchian, unul din eroii de la Résistance, partizan francez de origine armeană, executat de germani în urmă cu opt decenii.
Scrie Libération: «Emmanuel Macron face mare caz de Al Doilea Război Mondial și de Rezistență. O pârghie foarte utilă acum, menită să aducă unitate în țară și să-l ajute pe Macron să depășească dificultățile momentului.»
Asta, remarcă și Le Journal du Dimanche, în condițiile în care 42% din francezi au votat deja pentru Rassemblement National (RN) sau pentru un candidat de pe listele acestui partid de extrema dreaptă fondat de Le Pen.
Sondajul arată însă, în același timp, că partidul extremei drepte franceze păstrează o imagine negativă: este în continuare considerat „rasist” de 59% dintre cei chestionați și „periculos pentru democrație” de 55% dintre aceștia.
Amintirea războiului Crimeei
Le Monde, la rândul său, se ocupă mai degrabă de războiul de azi și de felul în care industria militară franceză s-a mobilizat și s-a revigorat în perspectiva războiului din Ucraina.
Tot Le Monde, din perspectiva memoriei, revine asupra lungii istorii a amestecului Franței în Crimeea: “Războiul Crimeei, în care Parisul s-a aliat cu Londra din 1853 până în 1856 pentru a apăra Imperiul Otoman împotriva Rusiei, a marcat un punct de cotitură în politica externă a Franței.”
„No chance” pentru un „come back” al lui Boris Johnson
La Londra, The Observer se întreabă dacă Boris Johnson are vrea șansă de a reveni, de a efectua un “come back”, după modelul lui Donald Trump. “No chance” este concluzia.
The Observer găsește două diferențe foarte mari între situația cu care se confruntă Boris Johnson și cea de care se izbește omul cu care el e comparat frecvent: Donald Trump – și anume, popularitatea și contextul.
1. — Johnson este mai slab, iar poziția lui e mai șubreda decât cea a lui Trump. În primul rând, pentru că Johnson este mai puțin popular printre alegătorii conservatori decât e Trump printre susținătorii săi republicani. Aproximativ jumătate din alegătorii conservatori britanici dezaprobă performanța lui Johnson în funcție. Iar în momentul în care el a plecat din fruntea guvernului, 40% sau mai mult l-au evaluat ca fiind nedemn de încredere, necinstit și/sau incompetent.
2. — a doua mare diferență – capacitatea lui Donald Trump de a perturba politica este mult mai mare, deoarece sistemul politic al SUA e centrat pe candidați, în timp ce capacitatea lui Johnson de a face același lucru e redusă deoarece sistemul britanic este centrat pe partide.
Trump a câștigat mandate personale directe de la alegătorii republicani în 2016 și 2020, iar cei mai mulți dintre aceia par dornici să facă același lucru anul viitor. Dacă Trump se va impune în alegerile primare republicane, ceilalți republicani nu vor putea face mare lucru pentru a-l împiedica să candideze o a treia oară pentru Casa Albă.
Sistemul britanic este însă foarte diferit. Johnson n-a primit niciodată un mandat personal direct de prim-ministru de la alegători – nu există o alegere directă a executivului în sistemul britanic. Înlăturarea unui președinte de partid în SUA ales direct e foarte dificilă. Înlăturarea unui șef de guvern britanic este în schimb mult mai lesnicioasă. Cum parlamentarii conservatori s-au săturat de Johnson, le este ușor să-l țină departe, mai ales acum că el nu mai e nici măcar deputat (iar azi, luni 19 iunie, este ziua lui, de altfel: împlinește 59 de ani).
(Vezi aici ce scrisesem într-o altă revistă a presei, pornind de la o analiză sartorială din Financial Times (FT), despre felul în care Johnson urmează exemplul lui Trump, ale cărui cravate sunt (scria FT) „oribile, ieftin-lucioase, deseori de un roșu cireașă strident, atârnând prea lungi cu patru sau cinci centimetri și având (din rațiuni neștiute) vârful subțire prins cu scotch de capătul lat”.
NATO frântă că ți-am dres-o
Președintele francez Emmanuel Macron încearcă să blocheze candidatura ministrului britanic al Apărării, Ben Wallace, care caută să devină următorul șef al NATO, relatează The Sunday Telegraph. Oficialii francezi le-au spus colegilor din NATO că doresc o figură din Uniunea Europeană în fruntea NATO, relatează Joe Barnes pentru Telegraph.
La fel, la Bruxelles, site-ul Politico are un articol detaliat despre disputele interne dintre aliații NATO cu privire la momentul și personalitatea viitorului secretar general al NATO și cum poate asta fi legat potențial de cursa și negocierile în culise pentru cele mai înalte funcții din UE.
Rusia — o cultură a violenței
La Londra, The Times se ocupă de unul din cele mai puțin documentate aspecte ale războiului din Ucraina: violența sexuală la care sunt supușii unii prizonieri, în speciali militarii ucraineni prinși de ruși.
Articolul din The Times, scris de o jurnalistă veterană a războaielor din Cecenia și Afganistan, Christina Lamb, pare un catalog al ororilor, pornind de la experiența unei psihiatre din Poltava, în Ucraina, Anjelika Iațenko, specializată în tratarea militarilor suferind de sindrom post-traumatic și care credea că nimic n-o mai poate șoca — până s-a lovit de cazul a doi tineri militari care s-au întors… castrați de torționarii ruși.
Cei doi tineri soldați ucraineni, în vârstă de 25 și 28 de ani, s-au aflat în captivitate la ruși – unul vreme de o lună, celălalt vreme de trei. Reveniți acasă după un schimb de prizonieri, cei doi necesită acum îngrijiri speciale, unul dintre ei comițând și încercări de sinucidere.
The Daily Telegraph, la rândul său, are o analiză despre cum Putin poate supraviețui numai într-o stare de război total. Campaniile revanșiste ale autocratului rus sunt o amenințare la adresa civilizației moderne, conchide cotidianul conservator britanic.
O opinie sceptică și pesimistă despre viitorul imperiului chinez, de astă dată, are, tot la Londra, și săptămânalul The Economist, care scrie că “lumea nouă a lui Xi Jinping se prăbușește sub ochii noștri”. Se apropie cu repeziciune un punct de cotitură pe care Occidentul l-ar putea folosi în avantajul său.
Toate acestea, în contextul vizitei la Pekin a secretarului de stat al SUA Antony Blinken. În Italia, La Repubblica amintește că vizita lui Blinken este cel mai înalt gest diplomatic al Statelor Unite față de China în ultimii cinci ani.
“Era timpul să se reia dialogul cu China”, aplaudă editorialul din Washington Post. Șeful diplomației americane, Antony Blinken, a sosit la Pekin duminică 18 iunie, iar vizita sa este prima a unui secretar de stat SUA în China de la cea a lui Mike Pompeo în 2018.
Tot La Repubblica își întreabă cititorii: vă amintiți de cazul Rosenberg? Cotidianul din Roma a vorbit cu Robert, fiul cuplului condamnat la moarte în Statele Unite în urmă cu 70 de ani, sub acuzația că ar fi transmis URSS-ului secrete privind arma nucleară. — „Tata era un spion, într-adevăr, dar singura vină a mamei a fost că a ales să-i stea alături”.
„Vând un rinichi”: în Iran, criza economică poate duce la o explozie socială
Și, în sfârșit, același Libération scrie încă din prima pagină a numărului din această dimineață despre cum populația iraniană e măcinată de greul inflației galopante care o distruge din interior.
Pentru a evita o explozie socială, regimul mollahilor încearcă să negocieze cu occidentalii: — «„Îmi pun la vânzare rinichii, ficatul și măduva osoasă, din pricina unor mari dificultăți financiare. Sunt tânăr, atletic și sănătos. Vă rog să înțelegeți situația mea și să mă contactați dacă sunteți cumpărători.”
Acest mesaj scris pe o bucată de hârtie, agățat de un perete crăpat, tremurând sub rafalele sporadice de vânt care biciuiesc o stradă din Teheran, este mărturia unei tragedii nevăzute. Atrage pe scurt atenția trecătorilor și ne lasă să ne imaginăm imensa pierdere a reperelor în care au căzut mare parte din iranieni în fața unei crize economice fără precedent.»
Articolul din Libération și dosarul care îl însoțește lasă o senzație cumplită, explică inflația de peste 100%, depresia generalizată și absența oricărei soluții pe termen scurt sau mediu.
Mulți tineri iranieni se sinucid, iar manifestațiile împotriva regimului riscă să ducă curând la acte de disperare.
