Renumitul filosof marxist occidental, critic literar și cultural Georg Lukács s-a născut pe 13 aprilie 1885, la Budapesta, și a murit pe 4 iunie 1971. Prima lui slujbă politică a fost cea de comisar al poporului pentru cultură, în 1919, în timpul scurtei Republici Sovietice Ungare. Ultima a fost cea de ministru al culturii în al doilea guvern Imre Nagy, în timpul Revoluției maghiare din 1956.
Era prin ianuarie 1972 atunci când, grație unuia din profesorii mei, am făcut rost de un permis de o lună la sala specială a Bibliotecii Centrale Universitare din București, unde se găseau cărți și reviste interzise (inclusiv Praxis). Studenții, evident, nu aveau acces la acea sală, iar eu îmi doream să citesc Istorie și conștiință de clasă, lucrare fundamentală publicată de Lukács în 1923.
Aflasem că s-ar găsi aici și o ediție franceză și, din fericire, așa era. Așa am ajuns să mă pierd în mirajul dialectic, captivat de concepte precum „reificare” și „alienare”. Atunci am înțeles de ce Grigori Zinoviev, înflăcărat bolșevic și prieten apropiat al lui Lenin, primul președinte al celei de-A Treia Internaționale (Comintern), denunțase timpuria capodoperă hegeliano-marxistă a lui Georg Lukács drept un text sedițios; sau de ce autorul prefeței, filosoful marxist heideggerian greco-francez Kostas Axelos (1924–2010), a numit-o « le livre maudit du marxisme » („blestemata carte a marxismului”).
În realitate, Lukács nu era singurul ponegrit de Zinoviev. În 1924, acesta din urmă îl numea pe gânditorul maghiar, cu deplin dispreț anti-burghez, „un profesor marxist” de teapa lui Karl Korsch, intelectualul revoluționar german care scrisese, tot în 1923, inovatoarea lucrare Marxismus und Philosophie.
Tot la bibliotecă am înțeles fascinația unor Maurice Merleau-Ponty și Lucien Goldmann pentru acea temerară provocare filosofică la adresa unui din ce în ce mai absurd marxism sovietic. Ani mai târziu, aveam să citesc Autobiografia lui Federico Sánchez scrisă de Jorge Semprún, acolo unde fostul scriitor spaniol trăit în Franța vorbea despre momentele bântuitoare de la Buchenwald, când își amintise pasaje întregi din Istorie și conștiință de clasă, pe care le știa pe de rost. Compara chiar explorările întru dialectică ale lui Lukács cu iluminantele și extrem de influentele prelegeri despre Hegel ținute la Collège de France, în 1939, de către filosoful emigrant Alexandre Kojève.
Ca o stranie coincidență, Kojève s-a născut în 1904 și a murit pe 4 iunie 1968, deci cu exact trei ani înaintea lui Lukács. Cât despre Georg Lukács ajuns la maturitate, putem spune că a fost cât se poate de scandalizat de eforturile de a reînvia această capodoperă de tinerețe a sa. Credea că asemenea concepte precum „alienare birocratică”, „subiectivitate”, „strategie” și „tactici” trebuie ancorate istoric.
Câțiva ani mai târziu, într-un interviu pentru o revistă italiană, Lukács insista asupra faptului că, în lupta dintre Stalin și Troțki, istoria îl confirmase pe primul, indiferentă la metodele barbare implicate în eliminarea unei reale sau imaginare opoziții...
