Artistul Dan Perjovschi a colectat acum doi ani ceva mai mult de 1500 de lei, donații de la admiratori și prieteni pentru cumpărarea sculpturii Cumințenia pământului a lui Constantin Brâncuși. După cum se știe, colecta inițiată de guvernul Cioloș nu a avut succes, dar banii deja donați, cam un milion și jumătate de euro, au dispărut undeva, prin hățișul administrativ al trezoreriei statului. Dan Perjovschi, care a donat mai departe banii către Ministerul Culturii, a așteptat o vreme ca guvernul să dea banii înapoi, de vreme ce cumpărarea statuii a eșuat. Apoi a decis să le înapoieze donațiile oamenilor din propriul buzunar. Am stat de vorbă cu el pentru a afla ce se află în spatele acestei decizii și ce crede că se va întâmpla mai departe.
Europa Liberă: Domnule Dan Perjovschi, pierdem ceva, câștigăm ceva dând banii îndărăt pe Cumințenia pământului?
Dan Perjovschi: Eu sigur câștig, la fel și lumea implicată în povestea asta, că e o poveste mai degrabă simbolică, să spunem. De altfel, uite un fapt interesant: când am strâns banii ăștia, această vitrină care a fost a Cumințeniei, în ea a stat Cumințenia la muzeu, am pus-o pe un soclu și am strâns bani în ea, numai că atunci când să luăm banii, fiind prea sus, nu puteam să o deschidem și a trebuit s-o punem pe jos. Deci până când și poziția geografică a vitrinei poate avea o semnificație pentru că, acum, lumea trebuie să se aplece să-și banii înapoi. Indiferent de circumstanțele sociale și politice o asemenea circumstanță are întotdeauna o interpretare artistică.
Europa Liberă: Pe când se strângeau semnături #Fărăpenali mă întrebam de ce e nevoie să semnăm pentru așa ceva pentru că e de la sine înțeles că penalii nu au ce căuta în Parlament sau la pârghiile de conducere. Și în cazul Cumințeniei mi-am pus o întrebare similară: de ce ar trebui să dea un particular bani pe o operă care e de interes național. Cum vedeți faptul că în acest an, al Centenarului, dumneavoastră, un artist, o persoană privată, dați înapoi banii pe Cumințenia pământului pentru că statul însuși a abandonat ideea de a o răscumpăra.
Dan Perjovschi: Nu știu ce au făcut. E o decizie suspendată undeva, în văzduh. În textele găsite pe net se spune ba că se dau bani, ba că nu, ba ordonanță, ba că nu se poate, deci e o încâlceală tipic românească, oamenii au intrat într-o fundătură din care nu știu să iasă. Eu sunt pentru achiziția publică. Unii oameni erau de principiul că ăia cu mulți bani s-o cumpere, eu nu vreau să-i mulțumesc unui milionar, eu vreau să-i mulțumesc poporului român care dă doi euro. Trei milioane de români trebuiau să dea câte doi euro.
Europa Liberă: Trei milioane de români și-au dat în schimb semnătura pe inițiativa de modificare a Constituției înaintată Parlamentului de Coaliția pentru familie.
Dan Perjovschi: Într-un fel, orice ar fi ales să facă un cetățean era OK. Și să dea, și să nu dea. Suma e foarte mare, la prima vedere par să fie urgențe mult mai mari în țara asta. Acum pe termen lung eu pot să argumentez că o investiție în ceva care știi sigur că va rămâne ca piesă importantă sau de valoare e o bună investiție. Dar, nu vreau să judec pe nimeni. Eu m-am simțit responsabil pentru oamenii care au donat din cauză că eu i-am atras în capcană.
Europa Liberă: Aparțineți spațiului artistic și cunoașteți bine problemele din acest domeniu. Ați auzit cumva, în ultimii cincizeci de ani de achiziții făcute de muzee cu investiții bugetare, guvernamentale, de achiziții importante...
Dan Perjovschi: La noi?
Europa Liberă: Da, la noi.
Dan Perjovschi: Au fost anumite achiziții undeva în jurul anului 2000 pentru Muzeul Național de Artă Contemporană, dar cred că a fost un singur val și tot așa, au venit banii foarte târziu și au trebuit să cumpere repede, pentru că, știi, se termină anul contabil și trebuie dați înapoi, dar nu există o politică de achiziții în această țară.
Eu am un exemplu foarte elocvent în această privință, exemplul Muzeului de artă contemporană din Ljubliana, care în urmă cu
Dacă ai o viziune clară, solidă, sigură, nici nu trebuie așa de mulți bani. ...
cincisprezece ani a cumpărat opere de artă inclusiv din România, dar nu numai, firește, din toate țările din zonă, cu foarte puțini bani, spunând „Nu avem bani acum dar vă plătim în șase etape, timp de șase ani, dar uite în companie selectă vei fi... și așa mai departe! Deci, dacă ai o viziune clară, solidă, sigură, nici nu trebuie așa de mulți bani.
Foarte mult timp România s-a bazat pe un singur cumpărător: Partidul Comunist Român și cred că d-aia nu există viziune și continuitate. Deci primăriile nu știu să cumpere, muzeele nu știu să cumpere, nici măcar privații nu știu să cumpere, învață, o parte din ei acum. Lumea nu înțelege ce înseamnă o investiție în vreme ce unii au început să ia în considerare arta doar ca investiție, că e valabil și pe partea cealaltă.
Deci, o politică deșteaptă a oricărui muzeu din țara asta spune că, atunci când nu primești bani de la stat, organizezi în jurul tău un cerc de prieteni de la cei foarte bogați, la cei fără potențial, dar dispuși să dea, căci orice leu contează, și cu acest cerc poți să suplinești absența investițiilor bugetare. Dar trebuie să existe viziunea aceea. Să știi că realitatea este foarte dură pentru că în acest moment în care vorbim noi doi, cele mai bune lucrări de artă ale anilor 60-70 se vând în Occident, pentru că acolo e o piață foarte puternică și foarte bine fac că se vând acolo. Lucrările artiștilor români din acea perioadă ajung în mari muzee din lume, dar se cam duc toate sau rămân aici și se distrug pentru că mulți, multă lume a murit, lucrările au rămas la rude și pe acestea nu le interesează sau habar n-au și nu există niciun fel de cadru legislativ și nici criterii. Se pare că nimănui nu-i pasă.
O teoreticiană din Statele Unite care a scris și despre mine și soția mea s-a trezit într-o bună zi cu Fundația Getty la ea acasă care a venit și i-a cumpărat toată biblioteca în întregime, cu tot cu corespondența ei cu mari artiști americani, cu poze, cu totul. Acolo, în Statele Unite, până și arhiva unui cercetător este considerată obiect artistic.
Europa Liberă: În România, caietele lui Emil Cioran nu au putut fi cumpărate de statul român. Bine că le-a achiziționat o persoană privată.
Dan Perjovschi: Dacă Doamne ferește moare un scriitor, cine-i cumpără caietele, schițele.
Europa Liberă: Suferim de amnezie cronică și sinucigașă cultural?
Dan Perjovschi: Știi cum e? Special nu pregătim viitorul pentru că vrem să avem motive să ne plângem. Eu cred că există în jurul nostru o grămadă de valori, în clipa de față în București, în nu știu câte orașe din țară. Ce facem cu valoarea asta? Există, o putem colecționa, o putem îngriji? Pentru că asta e tentația în clipa de față: vinzi unui mare muzeu
Noi trăim într-un fel de nesiguranță, trăim fără viitor ...
occidental pentru că știi că ăla se va da de ceasul morții să-ți păstreze lucrarea for ever. Însă aicea, ai senzația că chiar dacă o dai unei instituții de stat nu ești sigur că ea va supraviețui acolo. Noi trăim într-un fel de nesiguranță, trăim fără viitor.
Nu vreau să acuz pentru că există oameni foarte mișto în sistem care probabil că se chinuie în momentele astea în care noi doi vorbim să scoată lucrurile la liman și le doresc succes. Dar nu pare o acțiune coordonată. De aceea eu am fost fericit când a fost cu Cumințenia. Mie faptul că s-au strâns un milion și jumătate de euro mi s-a părut un mare succes, Că nu au fost destui, asta e altă poveste, tipic românească. Avem un succes, dar nu ajunge. E o bătălie câștigată, nu un război. De treizeci de ani mă lupt cu povestea asta.
Pentru mine, pentru arta contemporană niciodată nu au fost bani pentru că banii erau, cică, pentru patrimoniu. Și hai să mergem să vedem cum arată patrimoniul: cad palate, au băgat tarabe până în Sarmizegetusa, nu au vrut să cumpere Cumințenia. Mie ca artist contemporan nu mi-ați dat bani niciodată destui pentru că, nu-i așa, trebuie să salvați cultura română, aia, canonică. Revin la povestea cu viziunea, parcă oamenii nu au idei și nici nu au viitor pentru ideilor lor și atunci se mulțumesc să se târască de la un mandat la ălălalt. Să stea acolo, să-și vadă de treabă, adică de stat degeaba... nu vreau să acuz pe nimeni, dar în opinia mea, sistemul nostru de muzee este extrem de îmbătrânit. Trebuie să-și revină.
Secolul XXI nu înseamnă să pui bannere pe muzeu, știi? Nu înseamnă
asta. Înseamnă să înțelegi că ești în același timp o valoare de piață și, în același timp, o valoare simbolică. Nu poți să trăiești absolut, rupt de realitate, ca și cum nu-ți pasă, când în jurul tău se distrug capodopere. Nu se poate asta! Între altele fie spus, eu care mă cred un artist de avangardă, am ajuns în ultimii ani să salvez parcuri, clădiri istorice, să fac pe militantul... M-am trezit cumva în zona conservatoare, cu toți artiștii ăștia care fac tot felul de nebunii să salvăm parcuri, clădiri de patrimoniu, dar parcă a dat un fel de pestă d-asta pentru patrimoniu, că totul se distruge, dispare....
Europa Liberă: Chiar și colecta pentru Cumințenia pământului intră cumva în conservatorismul ăsta, deși Cumințenia este o fractură în istoria artei între trecut și viitor.
Dan Perjovschi: Mie-mi place foarte tare că-i urâtă (râde). Pe cuvânt, mie-mi place așa de mult, nu e mare, e fragilă, e o femeie...E sexi, așa de tare îmi place... Să știi că eu nu sunt un fan al lui Brâncuși-ul ăsta care câștigă milioane pe piața internațională, ăsta șlefuit, dar Cumințenia pământului, pentru mine personal, chiar e formidabilă...
Europa Liberă: Spuneți că restituirea banilor este un gest polemic. Fiind un gest polemic el așteaptă, normal, un răspuns din partea celor care ar fi trebuit, până la urmă să dea restul de bani, adică guvernul.
Dan Perjovschi: Nu știu, să-i dea înapoi... sau măcar să facă ceva cu ei constructiv, nu știu, să dea burse de cercetare pentru Brâncuși, pentru restaurarea operelor lui Brâncuși, pentru expoziții Brâncuși. Sunt atât de multe lucrurile pe care ai putea să le faci! Sigur, lumea nu are încredere că zice: Băi, eu ți-am dat pentru aia și acum ce faci, faci timbre? E posibil și asta dar pentru mine e așa, o încercare : am dat și eu un bobârnac în lacul ăsta care stătea băltit, acum s-au mai făcut niște valuri cu povestea asta. Vezi, vii tu, mă întrebi, mă întreabă lumea, sunt niște valuri, se gândesc: Da, domne, ce facem acum?
Europa Liberă: Dar e normal ca guvernul să aibă un fond la dispoziția prim-ministrului de sute de milioane de euro și să nu fie capabili să dea banii pe Cumințenie?
Dan Perjovschi: Eu zic că trebuia să dăm. Dar bineînțeles că în țara asta milioanele astea reprezintă o sumă mare. Cu banii ăștia faci un muzeu de artă de la zero, și rulezi niște ani de zile fondurile de achiziții.
Europa Liberă: Dar nu s-a făcut nici măcar acest muzeu.
Dan Perjovschi: Da, dacă se făcea asta, tăceam însă pentru că nu se face nici muzeul ăla și nici nu se cumpără statuia, zic și eu acum: Băieți, ce faceți, finanțăm cu banii ăia fanfarele prin parc de Centenar? Ridicăm niște monumente penibile, umplem țara de busturi ridicole, asta facem? Norocul că sunt atât de proaste sculpturile astea istorice...
Europa Liberă: Sau că au o viață foarte scurtă... numai istorice nu sunt.
Dan Perjovschi: Eu sunt uluit ce putere înfricoșătoare de a planta busturi peste tot există. Parcă s-a dat drumul așa la ceva și dintr-odată în orice tufiș apare un bust, iar unele sunt înspăimântătoare iar altele stârnesc niște polemici aiurea.
Mă uitam și eu acum la țeapa asta din mijlocul Bucureștiului (Memorialul renașterii – Glorie Eternă Eroilor și Revoluției Române din Decembrie 1989, realizat de Alexandru Ghilduș, n.m. S.Ș.), un monument prost. Băi, băieți, ăștia cu sprayurile și cu skate-urile, monumentul ăla este pentru unii care au murit pentru ca voi să vă dați cu skate-ul și să puteți da cu sprayul. Ați putea avea și voi o țâră de respect, da? Lăsați monumentul întreg, nu-l mai mâncați.
Grija mea e că-l mănâncă de la bază și cade peste calul ăla de bronz din fața Bibliotecii (Monumentul lui Carol I, n.m. S.Ș.) E un monument urât care a costat foarte mulți bani dar nici felul în care e tratat nu e în regulă. În mijlocul Bucureștiului, vopsit cu graffiti, spart tot, parcă e țara lui Papură vodă.
Europa Liberă: Asta s-a întâmplat și cu statuia lui Traian din fața Muzeului Național de Istorie.
Dan Perjovschi: Acolo știi ce s-a întâmplat? Monumentul adevărat a fost pe Facebook, pentru că toată lumea își făcea poze cu el, cu câinele, era cumva o receptare populară care devenise amuzantă. Sculptura în sine e din alt film, e dintr-o categorie mult mai bună, nu era neinteresantă.. dar felul în care au receptat-o oamenii, asta a fost important, important: domne, asta e, poporul are dreptate.
Europa Liberă: O să pun până la urmă și întrebarea ce așteptați acum după ce ați început să dați înapoi banii pentru Cumințenie?
Dan Perjovschi: Să se mai discute puțin, să fie niște reacții.
Europa Liberă: Deocamdată nu a venit nimeni să-și ia banii.
Dan Perjovschi: Or să vină. Știu eu câțiva care vin. Pentru mine, din momentul în care s-a dat anunțul pe Facebook...
Europa Liberă: Dacă nu vin oamenii, îi veți trimite prin mandat poștal guvernului?
Dan Perjovschi: Nu, nu-i trimit, de ce? Eu i-am donat. Banii i-am depus la bancă pentru guvern în Fondul Brâncuși. Ăștia sunt de la mine, din buzunarul meu. Sunt dați de mine personal înapoi oamenilor până îmi recuperez eu banii ăia. Dacă-i voi recupera, că am pierdut actul... în fine.
Europa Liberă: Nu vă e teamă de fisc? Ar putea să vină să vă ceară taxe pe donația pe care n-ați primit-o înapoi?
Dan Perjovschi: Hahaha, da, poate... Să vină ministrul ăla care voia taxe pe bacșiș. Să-mi pună taxă pe Cumințenia pe care nu am cumpărat-o.
Europa Liberă: Ar fi cumva o continuare firească a politicii culturale de până acum.
Dan Perjovschi: Nu m-am gândit la faza asta, dar om trăi și om vedea. Știi, există un artist foarte haios în Bulgaria care a făcut următoare operație: a luat niște leva, le-a schimbat în euro pe care i-a schimbat pe leva și tot așa până n-a mai rămas nimic. O să fac și eu operațiunea asta cu banii adunați pentru Cumințenia pământului. o Europa Liberă: Mult succes.
