Linkuri accesibilitate

Darul lui Wilde


Oscar Wilde (n. 16 octombrie 1854 –d. 30 noiembrie 1900) a fost produsul exotic al unei epoci comerciale. A fost un protest permanent împotriva urâciunii și îngâmfării sterile, o nebunie de om răzvrătit împotriva idealurilor mediocre și insipidelor platitudini. A fost un poet plin de afectare, un artist feminin prins în trupul unui bărbat. Mama lui dorise oricum o fată, cu mult înainte de nașterea sa. Răspunsul la rugăciunile ei a fost acest ciudat potpuriu de geniu dezorientat, feminitate imprudentă, fascinație și tragedie. Wilde a fost deopotrivă o femeie și un bărbat, un splendid Beau Brummell al decadenței.

Cimitirul Pere Lachaise, mormântul scriitorului Oscar Wilde, Paris.
Cimitirul Pere Lachaise, mormântul scriitorului Oscar Wilde, Paris.

Cu toate acestea, a ținut în propria-i mână o torță care putea ilumina vaga aparență a frumuseții pentru mulți mediocri și mărginiți. Atunci când oamenii spun că Wilde era doar un afectat, ei uită faptul că manierismele sale erau chiar realitățile sale. A fost, dacă vreți, un artist al atitudinii. Mental, s-a plasat mereu în fața unei audiențe și unei oglinzi.

Pe de altă parte, n-a fost singurul pozeur al secolului XIX. Tot ce-au făcut faimoșii irlandezi la care mă gândesc acum a fost să încerce să scape de rolul de „Paddy” în care englezii au continuat să-i distribuie. William Butler Yeats (1865–1939), bunăoară, a încercat să scape de acest corset prin exagerarea propriului caracter irlandez, îmbrăcând hainele lui Cuchulain. James Joyce (1882–1941), din contră, și-a negat irlanditatea, fugind pe continent și devenind un exilat permanent. În schimb, Oscar Wilde, poate doar asemeni compatriotului său George Bernard Shaw (1856–1950), a fost un irlandez care a vrut cu tot dinadinsul să devină parte din scena englezească și și-a asumat rolul, așa cum a spus chiar Joyce, de „bufon de curte al englezilor”.

În vreme ce Wilde afișa pestrițe mănuși violacee și-și adulmeca garoafele verzi de la butonieră, Shaw își asumase un combinezon din lână maronie și hăpăia morcovi cruzi. În pofida acestor diferențe de stil, „presa ne-a tratat pe amândoi ca pe niște glume”, avea să mărturisească autorul lui Pygmalion. „El era Oscar, comicul, eu eram G.B.S., clovnul”.

Actor înnăscut, Wilde se delecta pur și simplu în travestiul comic al estetului, însă asemeni multor comedianți profesioniști, îi plăcea să joace și în tragedii, să verse lacrimi ca un adevărat pagliaccio. „Am fost un rege”, scria Wilde după eliberarea sa din închisoare (acolo unde ajunsese pentru homosexualitate), „iar acum vreau să fiu cerșetor”. Gloria și decăderea lui Wilde sugerează, de fapt, tiparul clasicului overreacher al comediei elisabetane (vezi Christopher Marlowe), un Falstaff victorian a cărui vanitate îl face să-și caute nenorocirea în locul succesului. Cu alte cuvinte, Wilde și-a curtat în mod deliberat propriul dezastru, aproape ca o cale de a-și extinde repertoriul.

Tot el mărturisea în De profundis—epistola către iubitul său lord Alfred Douglas scrisă, cum altfel, în închisoare—că a crezut că poate îndura o tragedie adevărată dacă aceasta i s-ar fi ivit sub masca unei „nobile amărăciuni”. În schimb, Oscar a descoperit că atât el cât și ceilalți deținuți nu erau defel tragici, ci grotești: „Suntem paiațele amărăciunii. Suntem clovni ale căror inimi au fost frânte”.

Cred că una din atracțiile aparte exercitate de Wilde asupra noastră a fost tocmai această vulnerabilitate disperată aflată dedesubtul deghizărilor sale protective. A insistat nu doar în a-și purta măștile, ci și în a le înlătura. La rigoare, a fost vorba de un fel de pariu cu propriul aspect public. Atât în viață, cât și în operă, Wilde și-a îndepărtat rând pe rând măștile pe care le scornise într-atât de ingenios. Arta în sine a fost pentru dandiul nostru irlandez un fel de travesti menit să forțeze convingerea în propria realitate fictivă prin intermediul stilului.

„Omul este cel mai puțin el însuși atunci când vorbește în nume propriu”, spunea el în Criticul artist. „Dați-i omului o mască și el va spune adevărul”. Stilul hiperbolic din care și-a fasonat propriul adevăr s-a bazat pe ceea ce tot el a numit „paradoxul deliberat”, o formă paradigmatică a contradicțiilor propriului temperament și instinctelor pentru natura contradictorie a realității. A parodiat cât de mult a putut platitudinile absoluturilor victoriene și, în același timp, a căutat să divulge o anumită ezitare în privința experienței, care anticipează, până la urmă, temperamentul modern. În încăperile claustrofobice ticsite cu „mobilierul” etic al veacului al XIX-lea, Wilde a lăsat să intre aer și lumină...

Vezi comentarii

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG