Linkuri accesibilitate

David FOENKINOS. Charlotte


Un adevărat poem în memoria pictoriţei Charlotte Salomon (1917 – 1943).

Am mai citit romane „biografice”, niciunul însă nu se

compară cu Charlotte, de David Foenkinos, Nemira, 2015, un adevărat poem în memoria pictoriţei Charlotte Salomon (1917 – 1943), „asasinată la vârsta de 26 de ani, pe când era însărcinată”. Şi când zic „poem”, nu-i doar o figură de stil, cartea fiind redactată în fraze-versuri, fiecare din rând nou (trimiterea la versetele biblice s-ar fi impus, dacă textul ar fi fost paginat pe două coloane), de parcă scriitorul francez (n. 1974) s-ar fi angajat într-o cursă de urmărire contra-cronometru pe urmele personajul său:

„Nimic premeditat.
Şi a fost imediat.
Sentimentul de a fi găsit, în sfârşit, ceea ce căutam.
Deznodământul neaşteptat al atracţiilor mele. (…)
Tot ce iubeam. (…)
Muzica şi fantezia.
Disperarea şi nebunia.
Totul era acolo.”

Construit din nenumărate simetrii, dintre care cea a numelui – acelaşi cu al mătuşii, sora mamei sale ce s-a sinucis la 18 ani (şi mama va face la fel, peste alţi 13 ani) – anunţă cumva şirul de nenorociri, romanul e şi un caleidoscop de mici gesturi, ale căror răsfrângeri compun puzzle-ul dramatic al unui destin ieşit din comun:

„O lacrimă i se prelinge la colţul ochiului.
E pentru prima dată când îşi vede tatăl plângând. (…)
Charlotte îşi scoate batista ca să-i şteargă lacrima.
Brusc, Albert se gândeşte la Franziska.
Această scenă este imaginea în oglindă a întâlnirii lor. (…)
Mama şi fiica, reunite printr-un simplu gest.
Şi atunci el înţelege că este mişcarea finală.
Prin acest gest, Charlotte acceptă să plece”.

Nu voi repovesti aici cartea, tocmai de frică să nu-i rup farmecul (şi oricum, se cunoaşte tragica poveste a lui Charlotte Salomon; David Foenkinos n-a făcut decât s-o sublimeze la modul magistral, fiind recompensat cu Premiul Renaudot şi Premiul Goncourt al liceenilor) – nu-mi pot însă refuza plăcerea „de colecţionar de fraze”, alea prin care autorul atinge sublimul:

„Ceva o răneşte.
Relaţia sa cu lumea devine una pur estetică.
Pictează fără încetare, în minte.

Opera ei respiră deja în ea, în ciuda ei”; şi, peste alte 20 de pagini:

„Ea nu pictează, aleargă.
O creaţie pe marginea prăpastiei. (…)
Ultima pictură este impresionant de grăitoare.
Charlotte se desenează în faţa mării.
E văzută din spate.
Pe trup îşi scrie titlul: Leben? oder Theater?
Cu ea se încheie opera al cărei subiect este însăşi viaţa ei.”

12 august ’19

XS
SM
MD
LG