Am mai citit romane „biografice”, niciunul însă nu se
compară cu Charlotte, de David Foenkinos, Nemira, 2015, un adevărat poem în memoria pictoriţei Charlotte Salomon (1917 – 1943), „asasinată la vârsta de 26 de ani, pe când era însărcinată”. Şi când zic „poem”, nu-i doar o figură de stil, cartea fiind redactată în fraze-versuri, fiecare din rând nou (trimiterea la versetele biblice s-ar fi impus, dacă textul ar fi fost paginat pe două coloane), de parcă scriitorul francez (n. 1974) s-ar fi angajat într-o cursă de urmărire contra-cronometru pe urmele personajul său:
Construit din nenumărate simetrii, dintre care cea a numelui – acelaşi cu al mătuşii, sora mamei sale ce s-a sinucis la 18 ani (şi mama va face la fel, peste alţi 13 ani) – anunţă cumva şirul de nenorociri, romanul e şi un caleidoscop de mici gesturi, ale căror răsfrângeri compun puzzle-ul dramatic al unui destin ieşit din comun:
Nu voi repovesti aici cartea, tocmai de frică să nu-i rup farmecul (şi oricum, se cunoaşte tragica poveste a lui Charlotte Salomon; David Foenkinos n-a făcut decât s-o sublimeze la modul magistral, fiind recompensat cu Premiul Renaudot şi Premiul Goncourt al liceenilor) – nu-mi pot însă refuza plăcerea „de colecţionar de fraze”, alea prin care autorul atinge sublimul:
Opera ei respiră deja în ea, în ciuda ei”; şi, peste alte 20 de pagini:
12 august ’19
