... „ochiosul” titlu al regretatului meu prieten, poetul Eugen Cioclea (povestea titlului merită spusă, pe două voci, cea a lui Nichita Danilov, care tocmai venise în Chişinău să-şi ia un landou pentru primul său născut, iar noi, câţiva prieteni, pusesem mână de la mână ca să i-l facem cadou, după care i l-am umplut cu sticle: „Ţin minte şi azi cum, însoţit de Nicolae Popa, Em. Galaicu-Păun şi Cioclea, navigam pe bulevard, împingând în faţă un landou, plin de sticle de şampanie. Atunci, l-am auzit pe Cioclea exclamând: «Daţi totul la o parte ca să văd!» «Ce?», l-am întrebat cu toţii în cor. «Nimicul!» , a zis el. Şi ne-a arătat, desfăcându-şi calota, o parte din emisfera sa cerebrală, ce semăna cu o tăbliţă de lut ars acoperită cu tot felul de hieroglife”, vezi: Cioclea în Portret fără ramă, Tracus Arte, 2012, p. 263, şi a subsemnatului, care ţine să precizeze: 1) că sticlele erau de xeres, şi 2) că exclamaţia lui Cioclea ne lăsase pe toţi patru – pe Cioclea primul! – bouche bée, de parcă un înger ne-ar fi lovit în plină figură), se potriveşte pentru o ochire-Orfeu asupra Top-Ten-urilor din deceniul doi al secolului XXI, să zicem un titlu pe an, cum ar veni cartea anului:
Ingeborg BACHMANN – Paul CELAN, Timp al inimii
Povestea de dragoste dintre cei doi mari scriitori de limbă germană, care au făcut posibilă poezia şi după Auschwitz, evreul apatrid Paul Celan şi austriaca Ingeborg Bachmann, începe la Viena, în mai 1948, printr-un coup de foudre pe care Celan îl traduce în versuri (In Aegypten), şi Ingeborg în rânduri epistolare către părinţi („Poetul suprarealist Paul Celan s-a îndrăgostit foarte tare de mine”). Urmează o corespondentă demnă de opera ce avea să-i consacri ulterior, strânsă postum în volumul Ingeborg Bachmann – Paul Celan, Timp al inimii, Art, 2010, pe care, dacă ar fi s-o rezum într-o formulă, aş cita din scrisoarea lui Ingeborg din 18.XI.1959: „acum fiecare l-a rănit atât de mult pe celălalt”. Căci, pe cât de fecundă, sub aspectul creaţiei, se arată iubirea lor, pe atât de necruţătoare-i pasiunea cu care se hărţuiesc reciproc, atât în scris, cât şi prin tăceri de lungă durată/mai grele ca orice reproş. Şi nu-i puţin lucru când o scrisoare se încheie cu: „Mi-aş dori să poţi citi printre rândurile mele”!
Între timp, Celan se căsătoreşte cu artista plastică Gisèlle Lestrange, iar Bachmann se mută împreună cu romancierul Max Frisch, ceea ce nu-i va împiedica pe amorezi să se întâlnească din când în când, în viaţă (de cele mai multe ori, cu ştirea lui Gisèlle & Max) şi în cuvinte: „Dar ştim deja cum ne va merge în continuare printre ceilalţi. Numai că asta nu ne va mai opri” (Ingeborg) şi: „tu ai fost pentru mine, când mi-ai ieşit în cale, şi una, şi alta: senzualul şi spiritualul. Acestea nu pot fi despărţite niciodată, Ingeborg” (Paul). Până şi atingerea numelor îi umple de fericire: „…nu am decât câteva cuvinte ca să-ţi spun ceva, o foaie de hârtie ca să-ţi trimit numele meu la Paris. Ah, Paul. Ingeborg”, după ce că el îi mulţumise: „că am voie să rostesc şi să scriu numele tău…”. Şi această frază cumplită, a ei, când ruptura părea definitivă: „Nu se poate ca tu şi eu să ne mai pierdem o dată – asta m-ar distruge”.
Iar ca dragostea lor să intre în legendă, destinul a făcut ca Paul Celan să se arunce în Sena, iar Ingeborg Bachmann să piară într-un incendiu, în casa ei de la Roma, trei ani mai târziu. Aşa au fost şi în viaţă, apa & focul!
Michel HOUELLEBECQ. Harta şi teritoriul
După ce nu i-a ajuns un singur vot ca să ia Goncourt-ul în 2005, pentru Posibilitatea unei insule, considerată prea „îndrăzneaţă”, Michel Houellebecq dă în sfârşit lovitura cu ultimul său roman, Harta şi teritoriul, Polirom, 2011 – mult râvnitul trofeu îi revine cu brio, doar că… fără panaş. Nu că scrierea ar fi fost sub aşteptări – departe de aceasta! –, dar parcă lipseşte ceva din suflul vizionar al operei precedente…
Ritmul pedestru al naraţiunii urmăreşte traseul creator al lui Jed Martin, un artist care devine renumit, peste noapte, graţie fotografiilor de hărţi din ghidurile Michelin, pentru a ajunge numărul 1 mondial ca vânzări, zece ani mai târziu, printr-o serie de tablouri reprezentând diverse meserii. Fără să-şi fi propus explicit, Jed apare drept un apostol al modernităţii, salutat ca atare de mass-media, „iar harta Michelin, un obiect utilitar, prin excelenţă trecut cu vederea, a devenit (…) vehiculul principal de iniţiere în ceea ce ziarul Liberation avea să numească fără jenă magia specificului local”. În paralel, reflecţiile lui Jed, deloc optimiste, formează un fundal cât se poate de gris pentru a pregăti întâlnirea cu… scriitorul Michel Houellebecq, pe post de personaj, căruia Jed îi va face portretul. Nimic neobişnuit până-n acest punct – şi Michelangelo se înfăţişa, în câte un personaj secund! – , dacă partea a treia a romanului nu ar conţine o crimă atroce, şi anume… asasinarea lui Houellebecq de către un colecţionar paranoic, cum se va dovedi mai târziu, pentru a-i sustrage portretul în valoare de 12 mil. Euro, nu înainte de a-l tranşa pe autorul Particulelor elementare: „Capul victimei era intact, fusese tăiat cu precizie şi aşezat pe unul dintre fotoliile din faţa şemineului (…); faţă în faţă cu el, aşezat pe canapea, capul unui câine negru, de mari dimensiuni, tăiat şi el la fel de precis. Restul era un măcel, o sminteală, făşii, bucăţi de carne răspândite pe duşumea”. (Scena le întoarce maţele pe dos mai multor poliţişti cu experienţă…)
Probabil că Harta şi teritoriul trebuie să-i fie deosebit de dragă autorului, de vreme ce a hotărât să se îngroape – literalmente! – în paginile acesteia (vezi p. 302-309), nu înainte însă de a-i mărturisi lui Jed, ca de la personaj la personaj: „Niciodată nu hotărăşti tu însuţi scrierea unei cărţi; (…) o carte era ca o bucată mare de beton care ţi se impunea, iar posibilităţile de acţiune ale autorului se limitau de fapt la a fi acolo şi a aştepta (…) ca procesul să înceapă de la sine”. Exegi monumentum, cum ar veni – de son vivant!
William FAULKNER. Pe patul de moarte
În toamna lui 1930, William Faulkner publică romanul Pe patul de moarte, Rao, 2012; la cei 33 de ani ai săi, tocmai a atins punctul culminant al vastei sale opere (autorul va prefera însă Zgomotul şi furia, pe care-l numeşte „eşecul meu mult iubit”), mai are de trăit cam pe-atâta (se stinge în 1962), iar peste două decenii va fi distins cu Premiul Nobel (în 1950).
Scriere polifonică, alcătuită din 59 de monologuri, rostite pe 15 voci, dintre care cea a lui Darl, „l’idiot de la famille”, se aude de 19 ori, iar a defunctei (sic!) Addie o singură dată („Îmi amintesc doar cum obişnuia tata să spună că raţiunea existenţei este să te pregătească pentru a putea sta mort timp îndelungat”), Pe patul de moarte începe abrupt cu scena cioplirii coşciugului de către Cash, primul născut al familiei Bundren, chiar sub privirile atente ale mamei sale, căreia şi-i este destinat („Bun dulgher. Addie Bundren nu-şi putea dori o ladă mai bună în care să se odihnească”). Rând pe rând, Anse, soţul muribundei, apoi ceilalţi patru copii, dintre care unul, Jewel, e făcut cu reverendul Whitfiel, dar şi vecinii Cora şi Vernon Tull, medicul Peabody ş.a. relatează, fiecare din perspectivă proprie, înfiorătoarea călătorie de 9 zile pe ultimul drum, cu o căruţă hodorogită, spre a îndeplini ultima dorinţe a lui Addie – să fie înhumată în Jefferson, locul ei de baştină. „Murise de opt zile, zicea Albert. Venea dintr-un loc, din ţinutul Yoknapatawpha, şi încercau să ajungă cu mortul la Jefferson. Trebuie să fi fost o bucată de brânză stricată într-un muşuroi de furnici, în căruţa aia prăpădită de care zicea Albert că oamenii erau înspăimântaţi c-o să se facă ţăndări înainte ca ei s-o scoată din oraş, cu lada aia făcută-n casă şi un alt individ cu piciorul rupt, zăcând pe-o plapumă, pe capac, şi tatăl şi un băieţel stând pe leagănul căruţii şi poliţistul încercând să-i scoată din oraş”. La capătul drumului, toată lumea e-n pierdere (Darl îşi pierde minţile; Jewel îşi vede vândut calul pentru care muncise nopţile; Cash rămâne fără banii puşi deoparte ca să-şi cumpere un aparat de radio; la fel şi Dewey Dell fără cei 10 dolari cu care spera să scape de sarcină), mai puţin tatăl ce se înfăţişează, „arătând şi ticăloşit şi mândru”, cu o nouă proteză dentară.
Nu în ultimul rând, Pe patul de moarte e patul germinativ al Comitatului Yoknapatawpha, a cărui hartă mai are şase ani până să se contureze, la finele romanului Absalom, Absalom!, spre a crea un topos recunoscut pe plan mondial al literaturii americane.
Cees NOOTEBOOM. Următoarea poveste
Nu-mi spunea nimic, numele olandezului Cees Nooteboom (n. 1933), înainte de a-i fi citit Următoarea poveste, Univers, 2013, iar faptul că se bucură de preţuirea lui J.M. Coetzee – „prea inteligent, prea sofisticat, prea abil în a crea marea iluzie a realismului” – m-a făcut să-i parcurg romanul cu ochi şi mai exigenţi.
„Cele mai mari braţe din lume mă culeseră din Amsterdam şi, după cât se părea, mă depuseseră într-o cameră din Lisabona. (…) Şi cunoşteam această cameră, căci aici, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, comisesem un adulter”, aşa îşi începe povestea Herman Mussert, zis şi Socrate, fost profesor de latină („Eram urât, iar frumuseţea era pasiunea mea, nu frumuseţea vizibilă, (…) ci varianta cealaltă, ascunsă sub carapacea inexpugnabilă a unei limbi moarte”), iar după ce-i dat afară de la liceu, câştigându-şi existenţa din alcătuirea ghidurilor turistice, pe care le semnează Dr. Strabo. Cum însă „nimic nu valorează mai mult decât o experienţă veritabilă a déjà-vu-ului” – iar în cazul dat, a déjà-lu-ului, căci personajul e „o prelungire a bibliotecii” –, bărbatul revede în oglinda retrovizoare povestea sa de dragoste cu Maria Zeinstra, „profesoară de biologie la acelaşi gimnaziu unde preda şi soţul ei, Arend Herfst”, femeia fatală cu păr roşcat ce-l alintă „chifteluţă” şi care i-o spune de la obraz: „Pentru cineva atât de urât, arăţi încă destul de bine”. Toate bune şi frumoase, doar că le ménage à trois se-ntoarce în ménage à quatre – Arend Herfst iubindu-se cu Lisa d’India, cea mai strălucită elevă a gimnaziului & fata aceea „atât de tânără, încât puteai vorbi cu ea despre nemurire”; or, aceasta din urmă pare să intuiască ceea ce le scapă tuturor celorlalţi: „Dacă termin cu Arend Herfst, înseamnă că o veţi pierde pe doamna Maria Zeinstra?” Înainte să aflaţi răspunsul, ce-ar fi să vă bucuraţi de perfecţiunea unei fraze ca aceasta, chintesenţă a stilului auctorial: „…cum a fost cu putinţă, se întrebă el, ca o mână pe care o sprijini de marmura unui pilastru să ia cu sine o părticică minusculă, microscopică, invizibilă şi cum toate aceste mâini, vreme de atâtea secole, prin simpla repetare a aceluiaşi gest, modelaseră o mână care tocmai acum se prezenta ca absenţă.”
Un roman (preaplin!) de nici 90 de pagini, dar care însumează o bună parte a Bibliotecii Lumii, ceea ce-l face pe Ed Park, de la The Village Voice să afirme: „Ca şi opera lui Nabokov, romanele lui Nooteboom sunt pline de aluzii literare şi culturale”.
Julio CORTAZAR. Ocolul zilei în optzeci de lumi
„O astfel de carte nu se citeşte; se cercetează, înaintezi în ea rând cu rând, esenţă după esenţă, participarea intelectuală şi sufletească e la fel de intensă şi vehementă ca cea care prin acele rânduri şi esenţe ne caută şi ne revelează”, scrie argentinianul Julio Cortazar (1914 – 1984) despre Paradiso lui José Lezama Lima, cuvinte perfect valabile şi-n cazul propriului său volum, Ocolul zilei în optzeci de lumi, Art, 2014.
O adevărată boite à musique, cartea lui Julio Cortazar, nu atât graţie prezenţei unor tablete despre Louis Armstrong sau Thelonious Monk, cât efectului de surpriză ori de câte ori dai de fraze de genul: „…iar alteori mă prăbuşesc în propriul pantof şi mă lovesc atât de rău, fără să mai pomenesc de efortul de a ieşi din el, de scara făcută din şireturi şi groaznica descoperire, când ajung sus, pe margine, că cineva a pus pantoful într-o debara…” sau, mai pe-nţelesul multora: „…dar curând aveam să descopăr pisicile, în care îmi puteam vedea propria condiţie, şi cărţile, în care mă regăseam din plin”. A propos de pisici, motanul Theodor W. Adorno se numără printre personajele importante ale Ocolului…; cât despre cărţi, autorul începe de departe: „Să trăiesc e un neastâmpăr care îmi face poftă de scris şi de citit încă din copilărie”, pentru a conchide abrupt că „tot ce-am scris stă sub semnul excentricităţii, pentru că între a trăi şi a scrie nu am acceptat niciodată o diferenţă clară”. Ceea ce-l va face pe Pablo Neruda să exclame, la un moment dat: „Cine nu-l citeşte pe Cortazar este condamnat. A nu-l citi este o boală gravă, invizibilă, care în timp poate avea consecinţe groaznice”.
Ultimul cuvânt îi aparţine însă autorului argentinian, definindu-i exact felul de a fi/a scrie: „…simţeam că o carte chiar dacă are o singură spinare, deţine o sută de chipuri şi că, nu ştiu cum, trebuie să scot la iveală acele chipuri”. Ceea ce a şi făcut, cu brio, în Ocolul zilei în optzeci de lumi.
Kazuo ISHIGURO. Uriaşul îngropat
La 10 ani de la Să nu mă părăseşti, Kazuo Ishiguro revine în forţă cu un nou roman, Uriaşul îngropat, Polirom, 2015, iar presa nu ezite să-l catalogheze drept „cel mai ambiţios dintre titlurile publicate” de autorul britanic de origine niponă (n. 1954, la Nagasaki).
Dacă în scrierea precedentă Ishiguro îşi imagina o Mare Britanie viitoare, în care clonele servesc drept donatori de organe, acum autorul se întoarce în vremurile mitice ale Cavalerilor Mesei Rotunde, când războiului dintre britoni şi saxoni i s-a pus capăt, iar o ceaţă învăluitoare (respiraţia dragoanei Querig) îi lipseşte pe oameni de amintiri. Nu toţi însă sunt dispuşi să uite, astfel că un războinic saxon, Wistan, se aventurează pe pământurile britonilor, ca să ucidă bestia, şi astfel să-şi răzbune neamul, chiar dacă e conştient că „cine ştie ce vrăjmăşii vechi se vor trezi acum în toată ţara”. Nu mică îi va fi mirarea să constate că protectorul dragoanei Querig e chiar Sir Gawain, nepotul regelui Arthur (cel care ordonase cândva masacrarea femeilor & copiilor saxoni, spre a-i forţa pe aceştia să încheie pacea!), pe care-l înfruntă în cele din urmă cu sabia în mână, nu înainte de a dezbate îndelung problema vinei şi a „răului făcut în numele binelui”.
Or, dezgroparea adevărului, odată cu revenirea memoriei, riscă să arunce în aer viaţa paşnică a celor două comunităţi: „Uriaşul, odată bine îngropat, se mişcă acum. Şi curând se va trezi (…) Pentru britonii dumitale o să fie ca şi cum s-ar rostogoli către voi o minge de foc”. Nu mai puţin „asasină” poate fi memoria şi pentru cei doi bătrâni, Axl & Beatrice, porniţi să-şi găsească fiul plecat mulţi ani în urmă de acasă – întreaga tramă a romanului pare să fie rezumată în această rugăminte a lui Axl: „…promite-mi măcar un lucru, promite-mi că n-o să uiţi ce simţi în inima ta în clipa asta. Căci la ce bun să revină amintirea din ceaţă dacă e doar ca să ne îndepărteze unul de altul?” Nu voi dezvălui deznodământul, vă las să-l ghiciţi din ultimele replici ale personajelor:
– Rămas-bun atunci, Axl.
– Rămas-bun, singura mea iubire adevărată.”
Thomas BERNHARD. Frig
Un debut egal cu o consacrare, cel al austriacului Thomas Bernhard (1931 – 1989), cu romanul Frig, Art, 2016, text în care „talentul grozav al lui Bernhard de-a închipui monologuri întunecate e depăşit, poate, numai de cel al lui Beckett” (Publischers Weekly).
„Misiunea mea e ultrasecretă şi mi-a fost încredinţată premeditat”, chirurgul Strauch cerându-i unui student, al cărui nume aşa şi nu-i dezvăluit, „să-l observe minuţios pe fratele său, nimic altceva”, iar primul contact al tânărului cu pictorul Strauch, într-un sat din Alpii austrieci, îi provoacă următoarea reacţie: „Fusesem pregătit să găsesc un caz dificil, însă nu unul disperat”. De fapt, din pictor nu mai rămăsese nimic, după ce „şi-a ars tablourile”, dat fiind că acestea „îl lezau ca nişte răni deschise”. Despre ce fel de pictor fusese însă Strauch, spune faptul că „el nu putea să picteze decât în spaţii complet întunecate. (…) În timp ce picta, doar el putea să vadă tabloul, căci era complet întuneric. (…) «Tabloul se face de la sine, datorită artei mele», zise el. (…) Când credea că tabloul e gata, dădea brusc la o parte draperiile, încât îl orbea lumina şi nu mai putea să vadă nimic”. Nu-i de mirare aşadar că până şi rugăciunea lui sună macabru: „Tatăl nostru, care eşti în infern, să nu se sfinţească nici un nume. Să nu ne vină nici o împărăţie. Să nu se facă nici o voie. Precum în infern, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră zilnică să nu ne-o dai…” Iar dacă vă pare puţin, citiţi şi aceste cuvinte care l-ar fi încântat pe Bacovia: „Şcolile sunt mari clădiri ale fricii. Frica de clădirea şcolii, ca şi frica de şcoală, este cea mai groaznică din câte există. De ea mor majoritatea oamenilor. Dacă nu în copilărie, atunci mai târziu. Poţi să mori şi la şaizeci de ani de frica şcolii”. Dar ce forţă de persuasiune are discursul său asupra bietului student: „Pur şi simplu, îşi împinge slăbiciunile înlăuntrul meu sub forma frazelor, ca pe nişte imagini fotografice într-un aparat de proiecţie, care arată apoi aceste orori pereţilor opuşi, mereu disponibili mie (şi lui însuşi)”. Ca şi cum Nietzsche şi Schopenhauer şi-ar fi dat mâna pentru a exprima întreaga scârbă de existenţă, căci – nu-i aşa? – „viaţa însăşi e o greşeală”.
Cât despre titlu, şi acesta are numeroase gradaţii, de la „Frigul e starea naturală cea mai pătrunzătoare” la „Frigul e atotputernic”, cu această asumare a condiţiei de om îngheţat (să fie chiar aceasta condiţia umană?!): „Frigul pătrunde până la creier. Frigul devorator, frigul căruia îi trebuie plasma sangvină din care se hrăneşte creierul, din care toate se ivesc şi pot să devină”.
Svetislav BASARA. Mărirea şi decăderea bolii Parkinson
Într-o cultură care i-a dat pe Danilo Kiš şi Milorad Pavi, apariţia lui Svetisalv Basara (n. 1953) ţine de logica însăşi a unei mari literaturi, pe cât de înrădăcinată în tradiţie, pe atât de inovatoare. După Enciclopedia morţilor, de D. Kiš, şi Dicţionarul hazar, de Pavi, scrieri eminamente livreşti, Mărirea şi decăderea bolii Parkinson, de Svetisalv Basara, Cartier, 2017, nu face decât să răsucească şi mai abitir spirala ADN-ului cărturar, antrenându-i în vertijul naraţiunii – ca personaje? ca sosii avant la lettre ale autorului? – pe F.M. Dostoievski, Pavel Aleksandrovici Florenski, Vladimir Nabokov ş.a. Astfel, sub ochii noştri (neapărat citiţi) prinde contur o Utopie ficţională care ia faţa realităţii: „în loc ca romanele să ia naştere şi să existe în interiorul statului, statul trebuie organizat ca un construct literar şi încadrat în roman”. Şi fiindcă „Rusia beneficiază de o mulţime de scriitori talentaţi”, aceştia trebuie reuniţi „sub conducerea Ilustrului Romancier (e vorba de Dostoievski)” pentru ca proiectul să poată demara – căci „scrisul presupune un grad înalt de concentrare, concentrare care înnobilează, iar nobleţea aduce în cele din urmă pacea…”
Dar numai despre pace nu-i vorba în romanul lui Basara, istoria fiind privită din perspectivă morbidă, şi asta deoarece „Boala trebuie transformată în ideologie, într-o mişcare politică”. (În paranteză fie spus, cum să nu-ţi aduci aminte de un titlu celebru, Aceşti mare bolnavi care ne guvernează?!) Şi dacă la pag. 13 aflăm „că omul este în esenţa sa o maladie incurabilă”, spre final ni se dezvăluie că „în esenţă, există doar o singură boală – boala vieţii – pe care, din raţiuni de ordin practic, am numit-o boala Parkinson”.
Odată întoarsă ultima filă, simţi cum lectura te-a vaccinat împotriva a tot felul de iluzii & temeri, romanul fiind – oricât de contorsionat & labirintic s-ar prezenta – un adevărat galop de sănătate.
Mihail ŞIŞKIN. Scrisorar
Că genul epistolar nu e de pus la naftalină, ba chiar poate da – la 250 de ani de la Noua Eloiză a lui Jean-Jacques Rousseau – un roman de mare forţă, o demonstrează Scrisorar-ul lui Mihail Şişkin (n. 1961), Curtea Veche, 2018, rusul stabilit în Elveţia care „scrie în rusă aşa cum nimeni din Rusia nu mai scrie” (Журнальный зал).
Preţ de 350 de pagini, Saşenka şi Volodenka – tocmai despărţiţi de un război (cât China! literalmente) – îşi scriu lungi epistole, pe cât de gingaşe, dacă nu chiar diafane în primele pagini, pe-atât de tragice, de la un moment încolo (intrarea în teatrul operaţiunilor de război, în cazul lui; pierderea sarcinii, iar apoi şi a celor dragi, rând pe rând, în cazul ei). Ierte-ni-se dacă tragem cu ochiul – dar parcă nu tot autorul afirmă: „Nu există scrisori străine”?! – la corespondenţa celor doi: „Probabil pentru a fi real, trebuie să exişti nu în conştiinţa ta, care e aşa nesigură, (…) ci în conştiinţa altui om. Şi nu pur şi simplu a unui om, ci a celui pentru care e important să ştie că tu exişti. De exemplu, eu ştiu, Saşenka mea, că tu exişti. Şi tu ştii că eu exist. Şi asta mă face să fiu real aici, unde totul e cu susul în jos”. La rându-i, fata: „Tot ce mi se întâmplă este real numai pentru că mă gândesc cum să-ţi scriu despre asta. Şi, în lipsa acestui lucru, chiar când mi-e bine, nu pot să mă bucur de ce mi se întâmplă. Trebuie să împărtăşesc totul cu tine, pentru ca bucuria să fie adevărată”. Atât că, după ani de despărţire, scrisul nu mai e de ajuns: „Înţelegi, Saşa, am trăit într-un fel de înstrăinare faţă de viaţă. Între mine şi lume, ca un gard, s-au ridicat literele”; şi tot el, peste alte câteva zeci de pagini: „Nu se poate ca aceeaşi mână care-ţi scrie aceste scrisori despre iubirea mea să scrie apoi litere care aduc durere cuiva…” Faptul că cei doi nu-şi răspund efectiv unul altuia, ci continuă să scrie oarecum paralel (scrisorile continuă şi după ce Volodenka dispare!), sporeşte doar efectul de prezenţă absolută, căci – nu-i aşa? – „e posibil ca, în acelaşi timp, să cânţi la pieptăn într-o bucătărie (…) şi, într-o cu totul altă bucătărie, să citeşti o scrisoare de la un om care nu mai există”. Ş.a.m.d.
Cât despre eleganţa stilului, cronicarul de la Le Figaro observă că, citind scrisorile „de o frumuseţe care îţi taie răsuflarea, am putea crede că citim corespondenţa dintre Virginia Woolf şi Robert Musil”.
Clarice LISPECTOR. O suflare de viaţă
Un secol de Clarice Lispector – ça se fête!
Născută acum un veac în Ucraina, din părinţi evrei, la nici un an ajunge cu familia la Rio de Janeiro, pentru a deveni încă de la debut – cu Aproape de inima vijelioasă a lumii (1944), consolidat de alte circa 20 de titluri (romane, nuvele, eseuri, cărţi pentru copii etc.) – „marea vrăjitoare a literaturii braziliene”. Puţin înainte de a se stinge din viaţă – pe 9 decembrie 1977, chiar în ajunul zilei sale de naştere (10 decembrie 1920) –, încheia cartea „scrisă în agonie”, O suflare de viaţă, Univers, 2019, cu care intră în postumitate, în 1978.
„Scriu ca şi cum aş vrea să salvez viaţa cuiva. Probabil propria mea viaţă. Viaţa e un soi de nebunie a morţii. Trăiască morţii, fiindcă în ei trăim” – aşa începe această scriere imposibil de clasificat, iar ce urmează seamănă mai mult cu profesiunea de credinţă a unei noi religii („Căci scrisul este spaţiul sacru în care nu pot să intre necredincioşii…”), a Cărţii totale: „Scriu pentru neant şi pentru nimeni. Dacă mă citeşte cineva, o face pe proprie răspundere şi propriu risc. Nu fac literatură, trăiesc doar în pas cu timpul. Rezultatul fatal al faptului că trăiesc este actul de a scrie”. Fără un subiect anume, dar abordând varii teme, într-un dialog dintre Autorul şi Angela [Pralini] – singurele personaje ale cărţii – de circa 150 de pagini, orice fir ai trage din ghemul naraţiunii, acesta poate deveni filon aurifer, de-ar fi să citez câteva: „Păcătoşii trebuie iertaţi. Nevinovaţii poartă iertarea în ei înşişi”; „Eu n-am putere. Am rugăciunile”; „Din când în când, numai ca să simt că trăiesc, mă gândesc la moarte. Moartea mă motivează”; „Cât despre mine, vin de departe. De foarte departe. Şi de la mine vine mirosul pur de petrol”; „Realitatea este mai inaccesibilă decât Dumnezeu, pentru că nu te poţi ruga realităţii”; „Când mă simt fericită, mi se pare că sunt alta. Deşi alta a aceleiaşi”; „De-abia am intrat în mine şi sunt aşa de speriată, că vreau să ies deja”; „Eu, care fac un ghem din mine însămi”; „Suferinţa pentru cineva adânceşte inima în inimă”; „Vreau să am acces la mine în orice clipă doresc, ca atunci când deschizi uşa şi intri. Vreau să am eu însumi cheia lumii şi să o străbat cum străbaţi drumul între viaţă şi moarte şi între moarte şi viaţă” şi – pour la bonne bouche – aceasta: „Adio, Zi, se înnoptează. Sunt o fetiţă de duminică”.
Nu există o a doua Clarice Lispector în lumea literelor – mai mult ca-n celelalte cărţi ale braziliencei luate la un loc, se pare că-n O suflare de viaţă „Ea este ea”!
* * * * * * *
Ceea ce uneşte aceste titluri, provenind din limbi & culturi & epoci diferite, este puterea lor vizionară, într-o Bibliotecă a Recitirilor ele ar sta pe raftul întâi. Nu-i mai puţin adevărat că fiecare titlu e concurat serios de alte două-trei, într-una din postări voi propune şi o Bibliotecă de Alternativă – cum ar fi, un Guvern în Exil! – sau, poate, o Bibliotecă Eco – i-am şi găsit numele, Un verde ne vede – sau (lista rămâne deschisă)
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.