Alegeri degeaba! Aceasta e prima constatare. La prima vedere, situația lasă perplex: premierul socialist Pedro Sánchez a dorit alegeri anticipate pentru că nu putea forma o coaliție guvernamentală, iar spaniolii au votat pentru a patra oară în patru ani... ca rezultatul să semene cu cel de dinainte de alegeri, cu excepția unui succes marginal al extremei drepte.
Cu toate astea, alegerile de duminică din Spania au fost importante pentru restul Europei prin felul în care au arătat funcționarea unei stângi puternice, într-un sistem democratic, în condițiile dificile ale unui peisaj politic fragmentat în care formarea unei coaliții este foarte dificilă.
Rezultatul final este acum cunoscut, iar principala concluzie este că blocajul instituțional va continua, deoarece rezultatul a fost iarăși acela că socialiștii (aflați în Parlamentul European în același grup transnațional, S&D, cu PSD-ul românesc) au obținut cel mai mare scor, singura schimbare fiind ascensiunea extremei drepte a partidului Vox, care își dublează numărul de locuri în parlament, devenind a treia forță politică. Șeful Vox, Santiago Abascal, a fost de altfel de îndată felicitat de alți lideri de extrema dreaptă de pe continent, precum franțuzoaica Marine Le Pen sau italianul Matteo Salvini.
Până la apariția Vox, Spania și Portugalia, altfel zis întreaga Peninsulă Iberică, au fost o bizarerie în Europa prin faptul că erau singurele țări de dimensiuni importante (Malta sau Luxemburgul nu sunt luate aici în calcul) în care nu exista un partid de extrema dreaptă.
Din 350 de locuri, socialiștii au acum 120, Partidul Popular (conservatorii) 88, iar Vox 52. Stânga radicală din Podemos a pierdut de asemenea locuri, coborând la 35, pe când centriștii din Ciudadanos s-au prăbușit de la 57 la 10 scaune (!), iar șeful lor, Albert Rivera, și-a anunțat astăzi demisia.
În urmă cu trei ani, Pedro Sánchez a fost dat jos din fruntea partidului socialist și a trebuit să-și abandoneze locul în parlament. Rareori s-au văzut refaceri politice atât de complete ca a lui. Asta pentru că Sánchez știe să riște, așa cum s-a văzut și acum, convocând aceste noi și fastidioase alegeri. Ultimele alegeri avuseseră loc acum abia șase luni, în aprilie, când socialiștii obținuseră 29%. Acum partidul socialist a obținut 28% și a pierdut trei locuri, coborând de la 123 la 120, dar a rămas primul partid din Spania. În Italia, Matteo Salvini, care făcuse același lucru, provocând alegeri anticipate din perspectiva dreptei dure, a pierdut și a ieșit de la putere.
Interesant pentru poziționarea sa politică este și faptul că Sánchez, deși membru al grupului parlamentar european socialist, s-a aliat tacit cu Emmanuel Macron și cu grupul liberal Renew Europe, ceea ce a și făcut ca, sub influența lui Macron care a obținut pentru asta asentimentul lui Merkel, Spania a primit extrem de importantul post în Comisia Europeană de șef al diplomației UE.
Acest post îi revine actualului ministru de externe al Spaniei Josep Borrell, care va deveni astfel echivalentul teoretic al unui ministru de externe al UE. Detaliu important, Borrell, care a mai fost și președintele Parlamentului European, este catalan, însă total opus proiectului de independență a Cataloniei.
Catalonia a fost de altfel una din marile teme ale campaniei electorale, așa cum a mai fost, în filigran, și moștenirea lui Franco, mai ales în lumina controversatei decizii a guvernului socialist de a muta osemintele fostului dictator din cripta mausoleului de la Valle de los Caidos, în apropiere de Madrid, unde se aflau de la moartea lui în 1975.
Pedro Sánchez a convocat alegerile pentru că nu reușise să ajungă la o înțelegere pentru a guverna cu sprijinul stângii radicale din Podemos. El le oferise acestora o coaliție în iulie, dar ei au refuzat. Acum, după ce alegerile de duminică au fost provocate pentru că stânga radicală refuzase coaliția, chiar dacă ei s-ar alia în cele din urmă cu socialiștii, în momentul de față tot nu ar obține o majoritate. Le-ar trebui pentru asta o alianță cu naționaliștii (separatiști) catalani... ai căror lideri sunt la închisoare sau fugiți în Belgia.
Dreapta, de asemenea, nu are nicio perspectivă clară de a putea forma o coaliție. Ca și în Belgia, Constituția Spaniei acordă un timp nelimitat partidelor pentru a forma un guvern de coaliție prin negocieri. În Belgia, recordul de negocieri, într-o țară fără guvern, pentru a forma o coaliție, a fost, în 2011-2012, 589 de zile fără guvern. Spania mai are mult pentru a bate acest record.
