Foiletonul judiciar a durat mai bine de un an, dar în cele din urmă astăzi, joi 24 octombrie, guvernul spaniol a mutat resturile lui Franco din cripta mausoleului de la Valle de los Caidos, în apropiere de Madrid, într-un modest cimitir, unde a putut fi însoțit de familie, care s-a împotrivit până în ultimul moment.
Premierul socialist Pedro Sanchez își făcuse o prioritate din mutarea resturilor lui „El Caudillo” (Liderul) încă de când a ajuns la putere în iunie 2018, spunând că Spania nu poate „să continue să glorifice” omul care a domnit, după sângerosul război civil din 1936-39, inițiat tot de el, până la moartea lui în 1975.
De atunci, resturile lui Franco au odihnit în mausoleul construit și întreținut de stat și devenit loc de pelerinaj pentru fasciști din întreaga lume. Mausoleul, construit în parte, din ordinul lui Franco, prin muncă forțată, acoperă cea mai mare groapă comună din Europa, conținând circa 30.000 de morți din ambele tabere.
Guvernul a transportat astăzi resturile cu elicopterul spre banalul nou cimitir, pentru a evita efuziunile nostalgicilor. Întreaga ceremonie, efectuată în prezența membrilor familiei, care se opuseseră scoaterii scheletului din mausoleu, a costat 63.000 euro.
El Mundo, cotidian conservator, care sprijină Partidul Popular, din opoziție, de origine franquistă (de la care vine și numele marelui curent creștin-democrat european PPE), foarte citit de nostalgicii dictaturii, a constatat sobru că guvernul a luat toate măsurile pentru a evita omagiile aduse lui Caudillo.
Caudillo, lider, conducător i se spunea lui Franco, cum era moda interbelică de a-i numi pe liderii autoritari care conduceau poporul. Cu toții erau conducători în diferitele limbi: Duce, Führer, Caudillo... iar mai târziu Ceaușescu avea să fie, simplu, Conducătorul.
În Catalonia, numele lui Franco are o rezonanță malefică aparte, prin rolul său în strivirea mișcărilor populare locale care s-au prelungit în războiul civil, război care a atras voluntari din întreaga Europă, de ambele părți (inclusiv câțiva legionari români de partea lui Franco) și care a creat o întreagă mitologie.
Urmele războiului civil sunt greu de șters. Antony Beevor în studiul său „The Battle For Spain: 1936-1939" (2006) despre războiul civil spaniol, scrie: „Învățăturile bisericii catolice spaniole păreau scoase din Evul Mediu, iar represiunea mintală, împreună cu rolul politic jucat de autoritățile ecleziastice, au făcut ca biserica sa fie identificată cu poliția ca ținte la prima revoltă. Asta a dus la arderi si distrugeri de biserici si la celebrul incident al unui muncitor dansând cu o călugăriță dezgropată. Asemenea violență simbolică era reacția unei populații traumatizate de o intensă atmosferă de superstiții impuse."
În mod simetric, pentru a ilustra ororile comise de cealaltă parte, același Antony Beevor citează un ofițer al lui Franco care opera în zonele ținute de republicani și unde franquiștii câștigau sate și teritorii, care constata placid că durata de viață a unei femei „republicane” dată maurilor întru viol colectiv era de maximum două ore.
E relevant de altfel că baza falangelor lui Franco au constituit-o inițial regimentele de mauri aduși din Maroc... pentru salvarea creștinătății.
«Viva la muerte»!
Mergând în Spania să lupte de partea lui Franco, cei șapte legionari români (printre care un popă și cei doi care aveau să moară în 1937, Moța și Marin) s-au înscris nu în Falangă, sau în trupele regulate, ci în Legiunea Străină, și nu doar pentru că și ei erau „legionari" (ai Arhanghelului Mihail), dar pentru partea absurdă și mistică a crezului acelei «La Legión», al cărei slogan era: «Viva la muerte!»…
Despre acel slogan mustitor de necrofilie, filosoful și scriitorul Miguel de Unamuno avea să spună, într-o confruntare publică cu schilodul José Millán-Astray, fondator al Legiunii: „Găsesc acest ridicol paradox «Viva la muerte» ca fiind scabros (esta ridícula paradoja me parece repelente). Generalul Millán-Astray e un invalid. Mă doare că un schilod poate dicta normele psihologice ale mulțimii." (Me atormenta el pensar que un mutilado pudiera dictar las normas de la psicología de la masa.)
Așa spunea în public Unamuno, cel mai mare spirit al Spaniei vremii, privindu-l în ochi pe schilodul necrofil, în vreme ce Moța, Marin și preotul Borșa venit cu ei scandau «Viva la muerte». Să ne amintim însă și că „din cei zece mii de preoți câți erau [în 1937 în România], două mii făceau parte din Legiune.” (Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier, 1919-1941, Humanitas 1995, trad. Marian Ștefănescu)
... o bună parte din ceilalți fiind doar simpatizanți.
La Movida
Spania de după moartea lui Franco a fost un lanț de paradoxuri. Pe lângă declanșarea unui extraordinar de viguros curent cultural în literatură, muzică și cinema, acea Movida care ni l-a dat, de pildă, pe cineastul Pedro Almodovar, Spania a fost singura țară europeană care a văzut restaurarea monarhiei, acolo unde Italia și Grecia de după război au interzis membrilor fostelor familii regale să mai pună piciorul pe teritoriul țării.
Odată intrată în Uniunea Europeană, Spania a legalizat căsătoria între persoane de același sex și a federalizat țara oferind o largă autonomie regiunilor, în special Cataloniei și Țării Bascilor (deși secesiunea rămâne interzisă, iar o serie de lideri independentiști catalani au primit luna aceasta grele pedepse cu închisoarea). Actualul ministru de externe socialist, catalanul Josep Borrell, e prevăzut a deveni viitorul șef al diplomației UE.
