S-a tot spus că PSD-ul nu este deloc un partid de stânga și că este în realitate un partid „populist".
La urma urmei, cei care vor să înlăture protecția socială persoanelor care nu acceptă o muncă rău plătită, de sclavi, și care vor să coboare salariul minim nu pot fi numiți de stânga.
La fel, răbufnirea recentă a unuia din ideologii PSD, Alina Mungiu-Pippidi, împotriva românilor care lucrează în străinătate și care vor să vină să protesteze împotriva PSD, cei pe care ea i-a numit lumpendiaspora, iarăși nu are nimic de-a face cu atitudinea unui partid de stânga. O asemenea atitudine amintește mai degrabă de disprețul de castă de care se făcea vinovat fostul președinte al Franței François Hollande, care în discuții private numea săracii Franței știrbii: les sans dents.
Așa încât unii spun că PSD-ul este mai degrabă populist, precum populist este și Donald Trump, care promite că are în grijă în primul rând de interesele americanilor săraci, când în practică și în măsurile economice de zi cu zi realitatea este cu totul alta, cel puțin în domeniul sănătății.
Într-un articol recent din „New York Times”, economistul și laureat Nobel Paul Krugman cerea de altfel presei să înceteze să-l mai numească pe Trump un „populist".
Populismul înseamnă demagogie prin definiție, ba chiar a devenit astăzi sinonim cu naționalismul, împodobit de altfel cel mai adesea cu particula ultra-, motiv pentru care s-a și spus de altfel că nu ar trebui lăsată națiunea pe mâinile naționaliștilor sau poporul pe mâinile populiștilor.
Autonumindu-se naționaliști (și mândrindu-se cu faptul că sunt populiști) acei politicieni se identifică astfel abuziv cu națiunea sau poporul.
În realitate, lucru care s-a văzut foarte bine în cazul Cataloniei sau al Scoției, politicienii separatiști, mânați de populism, nu au mai niciodată un plan economic funcțional pentru viitor.
Criza economică și complexitatea construcției europene, precum și valul de refugiați au readus mișcările populiste în actualitate. Ele sunt astfel în mod marcat anti-europene, chiar la limita sinuciderii socio-economice a electoratului lor, cum s-a văzut în Marea Britanie cu partidul anti-european UKIP al lui Nigel Farage, partid astăzi pe cale de dispariție și care în timpul campaniei de dinainte de referendumul pentru Brexit a mințit cu bună-știință, inducându-și în eroare electoral fără a lua în seamă dezastrul care se anunță după ieșirea din UE.
Populismul e transpartinic și nu ține cont de etichete, nu respectă diviziunile ideologice tradiționale, iar el poate fi atât de dreapta cât și de stânga, ba chiar există și populiști pro-UE, precum partidele independentiste din Catalonia sau Flandra, însă nici acolo agenda politică nu ia în seamă inevitabilele efecte negative economic și social care ar decurge din realizarea proiectului independentist.
Politicienii separatiști, mânați de populism, nu au întotdeauna un plan economic pentru viitor. Unele regiuni separatiste ar putea, desigur fi viabile economic. Am dat exemplul Scoției, dar putem adăuga Flandra, Padania în nordul Italiei, sau chiar și Bavaria, dacă vechiul vis independentist al unora s-ar concretiza. La fel, chiar și un oraș ca Bruxelles ar fi, teoretic, capabil să supraviețuiască economic, în caz de scindare a Belgiei, datorită prezenței instituțiilor europene și euro-atlantice și masei de bani care circulă în servicii datorită zecilor de mii de funcționari internaționali cu venituri foarte ridicate. În schimb, regiuni care se bazează pe turism, precum Catalonia în Spania sau Corsica în Franța, au în față foarte mari incertitudini. Ele s-ar regăsi în afara UE și ar trebui să solicite aderarea ulterioară la UE și să facă față lungului proces de negocieri, care ia întotdeauna mulți ani, timp în care nivelul de trai al populației ar putea scădea vertiginos.
Așa încât, independența unei regiuni bogate nu aduce neapărat o prosperitate sporită. Ea era bogată tocmai pentru că era parte dintr-o structură de cooperare transnațională, cum este Uniunea Europeană.
Apoi, populiștii pot fi, ba chiar sunt foarte des, mari oligarhi. Atât Berlusconi în Italia, cât și majoritatea oligarhilor ruși, inclusiv însuși Putin, sunt populiști fără nuanță, ba chiar fără un plan de viitor pentru poporul pe care pretind că-l reprezintă sau vor să-l protejeze.
În România astăzi, populismul s-a deplasat de la Partidul România Mare ale defunctului Corneliu Vadim Tudor la PSD-ul lui Dragnea.
În anii care au urmat aderării la UE, populiștii din Europa de Est au pierdut mult teren. În Polonia, de pildă, partidul, iesit dintr-un fost sindicat al agricultorilor, Samoobrona, al ultranaționalistului Andrzej Lepper și-a pierdut total influența după aderarea țării la UE.
Fondatorul, Lepper, jucase cartea religioasa (catolica) si profitase de spaima de necunoscut a țăranilor polonezi. Europa, spunea el, avea sa impună drepturile ateilor si ale homosexualilor si avea sa-i sărăcească pe fermierii polonezi, obligandu-i sa accepte, sub pretexte igienice sau fiscale, tot felul de oprelisti care nu puteau fi decat in folosul marilor latifundii occidentale.
La fel s-a intamplat si in Slovacia lui Vladimir Meciar, fostul "tribun" populist si antioccidental care prezicea ruina Slovaciei odata intrata in UE si care se sprijinea pe serviciile secrete, ai caror sefi erau mai puternici decat ministrii si care dirijau politica interna si externa a tarii prin intermediul dosarelor — trucate sau nu - in care apăreau numele politicienilor din opoziție.
In ambele cazuri, si in Polonia, si in Slovacia, popularitatea formațiunilor politice populiste antieuropene si ultranaționaliste a scăzut vertiginos după intrarea tarilor lor in UE. Țăranii n-au fost ruinați de regulile absurde ale birocraților de la Bruxelles, ci au putut, pe baza unor proiecte solide, sa beneficieze de fonduri europene. Identitatea acestor tari nu a fost umilita si întinată, ci dimpotrivă, ele au căpătat o voce aparte si o personalitate proprie in concertul politic european.
Acum însă, în mai toate țările est-europene s-a răspândit un discurs politic anti-european mult mai virulent decât ceea ce vedem în țările occidentale.
Polonia și Ungaria sunt exemplele cele mai la îndemână, iar în România doar prezența președintelui Iohannis și activitatea organismelor anti-corupție au blocat ofensiva populistă pe care se bazează oligarhia coruptă a PSD al cărei singur scop și program politic real este menținerea la putere, supunându-și instituțiile statului, justiția și presa.
