Unul din subiectele de pe agenda reuniunii la vârf a NATO din luna decembrie, de la Londra, a fost mai puțin popularizat, într-atât el este departe de tematica NATO, dar și de aria de intervenție tradițională a Alianței: e vorba de cererea lui Macron de implicare a NATO în Sahel, în zona de influență francofonă compusă din mai multe foste colonii ale Franței din Africa.
Sahelul, zona deșertică subsahariană, mare cât întreaga Europă, extins pe teritoriul a cinci țări din regiune (Mauritania, Mali, Burkina Faso, Niger și Ciad), e controlat în bună parte de rebeli islamiști care aparțin fie nebuloasei Statului Islamic, fie Al-Qaeda.
Franța este implicată militar în zonă, în mod tradițional, trupe franceze fiind prezente în una sau alte din țări, fără a discontinua, practic încă de la independența țărilor din regiune.
Ba chiar, una din țări, Ciadul, a rămas practic un stat clientelar al Franței.
Pentru Macron, care s-a investit personal în acest proiect militar, succesul este o chestiune de onoare. Prezența militară franceză a devenit însă din ce în ce mai greu de justificat, pe măsură ce apare limpede că situația este departe de a se ameliora și că se înmulțesc acuzațiile de proiect neocolonial.
O implicare directă a NATO este însă instituțional exclusă. Teoretic, carta NATO asigură în mod automat doar apărarea țărilor membre în caz de agresiune. Asta a permis, de pildă, ca NATO să își propună de îndată sprijinul Statelor Unite, în septembrie 2001, în momentul atentatelor de la New York. George Bush a refuzat însă atunci acel sprijin, din motive politice și de imagine, preferând ca SUA să intervină singură în Afganistan, unde a impus schimbarea regimului. Abia începând cu anul următor, 2002, NATO a fost invitat să se implice direct în Afganistan.
Până atunci, Alianța dusese o singură dată operațiuni militare, în 1999 împotriva Iugoslaviei, mai precis a Serbiei lui Miloșevici, pentru apărarea populației albaneze din Kosovo.
Ulterior, NATO avea să refuze să intervină în Irak, țara fiind în afara teritoriului țărilor membre și mai ales dat fiind că nici unul din membri nu fusese amenințat.
NATO a intervenit, în schimb, în Libia, în 2011. Intervenția NATO a asigurat atunci o zonă de interdicție de zbor deasupra Libiei, care a permis forțelor franceze și britanice, trimise de Nicolas Sarkozy și Tony Blair, să învingă rezistența militară libiană și să îl răstoarne pe dictatorul Muammar Gaddafi, cu consecințele resimțite până astăzi.
Din toate aceste motive, NATO e foarte reticent în a se implica în Africa sub-sahariană. Dincolo de lipsa de antrenare a militarilor din alte țări ale Alianței pentru un relief și condițiile la sol cum sunt cele din Africa, pentru care doar forțele speciale din Franța și Anglia, fostele puteri coloniale, sunt pregătite.
Așa încât e foarte probabil că nu vom vedea curând forțe NATO în Africa. Europa încă nu și-a rezolvat problemele sale de pe flancul de est.
