Linkuri accesibilitate

De la înălţimea celor 80 de ani, la peste 8.000 de metri deasupra mării


Printre vârfurile de peste 8.000 de metri ale literelor române contemporane, proaspătul octogenar Emil Brumaru (n. 1 ianuarie 1939, în Bahmutea – azi Mihailovca, raionul Cimişlia, din Basarabia) face figură aparte – poet pursânge, punând uneori şi câte 15 ani între un volum şi altul (Ruina unui samovar apare în 1983, iar Dintr-o scorbură de morcov tocmai în 1998, la aproape zece ani după revoluţia română din decembrie ’89!), redă poeziei româneşti prospeţimea de început de lume, şi tot el o face să guste (şi ne face poftă şi nouă…) din fructul oprit. Pentru unii „angel pofticios şi iubăreţ, rămas din cele sfinte doar cu aura inocenţei, dar altfel dedat cu totul la păcate lumeşti” (Al. Cistelecan), pentru alţii „sentimental şi ironic, lilial şi dens, tandru şi pătimaş” (Nicolae Manolescu), dacă nu chiar „un tragic, extraordinar poet al singurătăţii” (Ion Bogdan Lefter), Emil Brumaru e chiar poetul nepereche al acestui început de mileniu, de unde numeroase graţii (lirice & media) roiesc în jurul Domniei Sale.

Poetul Emil Brumaru
Poetul Emil Brumaru

Îl cunosc din mai 1990, pe când poetul ieşean lucra – pe jumătate de salariu, cealaltă o ridica Nichita Danilov – corector la Convorbiri literare; i-am fost în câteva rânduri redactor de carte; i-am păşit pragul casei de mai multe ori (Domnia Sa stă într-o cămăruţă de schimnic, cu câteva computere conectate mereu la Internet şi Messenger), de fiecare dată minunându-mă că odaia cea mai mare e transformată într-o… bibliotecă pe orizontală, cărţile fiind depozitate în stive, claie peste grămadă, direct pe podea, printre care stăpânul casei îşi taie adevărate pârtii, când se porneşte să caute un titlu anume; nu în ultimul rând, i-am prezentat mai multe scrieri şi am realizat nişte interviuri la Radio Europa Liberă.

De prisos să spun că-i ştiu pe dinafară zeci de poeme, de-ar fi să-l spun doar pe acesta:

Cântec naiv

Oare

cum se moare?

Aşa cum cade o căpşună-n apă

Şi vine-un cerb cu botul lui şi-o papă?

Oare

cum se moare?

Dar ce m-a răscolit cu asupra de măsură e o mărturie a lui Emil Brumaru dintr-o scrisoare adresată criticului Lucian Raicu din 2 august 1980 (a se vedea volumul epistolar Cerşetorul de cafea, Polirom, 2004), din care citez fragmentul cu pricina:

„Ţin minte o seară când, la Dolhasca, pe întuneric, m-am dus în grădină, între copacii din spatele casei, am îngenuncheat şi m-am rugat lui Dumnezeu să nu-mi ia poezia, să mi-o deie mereu, mereu. Nu eram patetic, eram speriat, simţeam că pierd ceva definitiv, deşi pe atunci scriam, umblam năuc de versuri, le pândeam şi le prindeam uneori. Unde am greşit? Să fi rămas acolo, la Dolhasca? Dar în ultimii vreo trei ani nu mai scrisesem nimic, sau aproape nimic. Poate că aş fi reînceput? Cine ştie? Poate. Oricum, câteodată, foarte rar, mai cred şi acum că voi reîncepe. Greu e că nu mai am «aparatura» de atunci, sănătatea, bucuria. Fiindcă întotdeauna când am scris m-am simţit fericit, sănătos!!! Trebuie schimbată «metoda»? Înseamnă să schimb totul. Să încep altceva. Şi nu mă pricep. Sau nu pot. Sau nu mai am ce începe.”

Mă cutremur ori de câte ori repet, după autorul Rezervaţiei de îngeri, „am îngenuncheat şi m-am rugat lui Dumnezeu să nu-mi ia poezia, să mi-o deie mereu, mereu”; şi ce noroc, pentru Emil Brumaru, dar mai cu seamă pentru noi, cititorii, că Dumnezeu pare să-i fi auzit rugăciunea (inimii) – iar acum, că tocmai „şi-a schimbat prefixul” (în 8, de la 80), mă bate gândul că, fiind vorba de poetul Cântece-lor de adolescent, dar şi al Infernalei comedii, 8-ul aduce a cromozom!

P.S. îndurerat: sâmbătă seara, cu puţin înainte de miezul nopţii, s-a stins din viaţă „îngerul jongler Emil Brumaru”, la 80 de ani abia împliniţi. De unde, acum câteva zile, îi vedeam 8-ul (din 80) în chip de cromozom, iată-l preschimbat în ∞ – for ever.

Fie-i ţărâna uşoară, ca această primă zăpadă a lui 2019.

Carte de bucate

tonul: „O, vechi şi dragi bucătării de vară…

(Emil Brumaru. Elegie)

Ce mâncare

de peşte

e poezia

ştiu doar

amatorii

de fugu

plimbându-şi

dumicatul

pe pielea

unor sushi-

girls, atât

că poetul

le scrie pe

dinlăuntru –

profanii

mor prin

indigestie,

Emil Brumaru

(1939 – 2019)

par delicatesse…

* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG