Linkuri accesibilitate

De la dragoste la ură – doar un pas. Ucraina și Putin


Vladimir Putin și Leonid Kucima. Tabăra de copii Artek din Crimeea. 28 iulie 2001

Procentajul de 59% este cel care reflectă, cu mici diferențe, în funcție de perioada efectuării sondajelor, rata popularității lui Vladimir Putin în rândul ucrainenilor din momentul venirii la putere în 2000 și până în 2014, când a avut loc anexarea peninsulei Crimeea și au început operațiunile militare în Donbas. Această cotă de popularitate s-a menținut stabil mai bine de un deceniu. Niciun politician ucrainean nu s-a bucurat de un asemenea sprijin popular vreme atât de îndelungată. De ce ucrainenii care îl iubeau atât de mult pe Putin nu au văzut în persoana președintelui Rusiei principalul lor dușman înainte ca acest lucru să devină evident? Și oare ar fi putut ei să-l vadă astfel, dacă este analizat modul în care au evoluat relațiile dintre cele două țări de la independența Ucrainei încoace?

„Președintele Rusiei și-a încheiat vizita de lucru de două zile în Ucraina. Vladimir Putin și-a rezervat ultimele ore ale aflării sale la Kiev unei vizite la vechiul centru al ortodoxiei slave din Est - Lavra Pecerska”. Asemenea propoziții în știrile de azi nu veți mai găsi, dar în ianuarie 2004 liderul rus a fost întâmpinat la Kiev cu pâine și sare în adevăratul sens al cuvântului.

Vladimir Putin și Leonid Kucima la ceremonia de inaugurare a monumentului soldaților căzuți în Bătalia de la Prohorovka. 3 mai 2000
Vladimir Putin și Leonid Kucima la ceremonia de inaugurare a monumentului soldaților căzuți în Bătalia de la Prohorovka. 3 mai 2000


Președintele de atunci al Ucrainei, Leonid Kucima, urma să plece din funcție de la o zi la alta, ca urmare a încheierii celui de-al doilea mandat prezidențial. Mai caldă decât altă dată, această prietenie cu Rusia la finalul președinției lui Kucima a fost parțial forțată. La începutul anilor 2000, relațiile lui Kucima cu Occidentul s-au răcit, în special după moartea în circumstanțe dubioase a jurnalistului de opoziție Heorhyi Gongadze și publicarea unui set de înregistrări audio care ar demonstra implicarea liderului ucrainean în această crimă; de asemenea, ca urmare a suprimării violente a protestelor la care era cerută demisia lui Kucima. Presa a scris atunci că, în timpul summit-ului NATO de la Praga, din 2002, participanții au fost așezați la masa rotundă în mod intenționat în ordinea alfabetului francez, astfel încât președintele Ucrainei (Ukraine) să nu se afle alături de liderul Statelor Unite ale Americii (United States) și premierul Marii Britanii (United Kingdom).


În februarie 2003, președinții Belarusului, Kazahstanului, Rusiei și Ucrainei și-au anunțat intenția de a crea un spațiu economic comun. Chiar dacă semnase acordul în luna septembrie a aceluiași an - care, de altfel, prevedea că noul regim economic intra în vigoare simultan în toate statele-membre - Ucraina s-a opus acestui proces. Probabil mai exista încă speranța că ar fi posibilă semnarea Acordului de Asociere între Ucraina și Uniunea Europeană. Negocierile în acest sens au început în perioada mandatului lui Leonid Kucima, cu toate acestea nici summit-ul de la Ialta din 2003, nici summitul de la Haga din iulie 2004 nu au dat rezultatele dorite: președintele ucrainean insista ca Uniunea Europeană să ofere Ucrainei statutul de membru deplin într-un viitor apropiat, dar Kievului i s-a propus doar o cooperare în cadrul „Politicii europene de vecinătate”.

Pe acest fundal, în octombrie 2003, ia amploare criza în jurul insulei Tuzla din strâmtoarea Kerci, situată între Kerci și Taman. Autoritățile din regiunea Krasnodar (Rusia) demarează construcția unui baraj pe motiv că este nevoie de a opri apele să erodeze insula. În realitate era vorba despre niște pretenții teritoriale din partea Rusiei. Tuzla a devenit insulă ucraineană, deoarece în 1941 a fost inclusă în componența Republicii Autonome Crimeea, iar în 1954 a fost cedată Ucrainei împreună cu Crimeea. În acea perioadă, Ucraina și Rusia nu aveau demarcate hotarele, așa că recunoașterea oficială a apartenenței insulei Tuzla s-a făcut în baza faptului că, începând cu anul 1954, Tuzla figura pe toate hărțile ca parte componentă a Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene, iar din 1991 a Ucrainei independente.


Inviolabilitatea granițelor ucrainene a fost recunoscută de Rusia prin tratate internaționale, de exemplu, Memorandumul de la Budapesta. Chiar și așa, Federația Rusă continua să considere că insula Tuzla îi aparține, explicând acest lucru prin faptul că nivelul mării în antichitate era cu patru metri mai mic decât în prezent, prin urmare, insula avea o suprafață terestră mare și că făcea parte din Peninsula Taman.

Disputa a fost în cele din urmă soluționată, iar vizita lui Vladimir Putin la Kiev, la începutul anului 2004, a fost una de conciliere. În aprilie 2004 a intrat în vigoare Tratatul de delimitare a frontierei, după ratificarea lui de către cele două state, iar Peninsula Crimeea a fost recunoscută în acest document drept parte componentă a Ucrainei.

Până în 2004, Kucima a dus o așa-numită politică multivectorială la care a revenit Ianukovici începând cu anul 2010...


„O parte considerabilă a societății ucrainene și-a menținut părerea că Rusia este partenerul nostru strategic”, spune Oleksi Haran, doctor în politologie la Academia Movileană din Kiev, director științific al Fundației Inițiativelor Democratice. „Până în 2004, Kucima a dus o așa-numită politică multivectorială la care a revenit Ianukovici, de fapt, începând cu anul 2010. În paralel cu aspirațiile de integrare în Uniunea Europeană, Rusia continua să fie un partener strategic, iar ucrainenii au crezut cu naivitate că așa și va fi. Nimeni nu bănuia că Rusia poate să-și trimită armata în Ucraina, să anexeze Crimeea, să ucidă ucraineni. Era ceva de neconceput! Mulți ucraineni credeau cu adevărat că este posibil să duci o politică multivectorială, că Ucraina poate fi un stat neafiliat. Susținătorii aderării la NATO erau atunci în minoritate. Chiar credeam că putem avea relații normale cu toată lumea, că putem avea o zonă de comerț liber cu Federația Rusă și oare ce este rău în faptul că va exista și o zonă de liber schimb cu Uniunea Europeană?”

Această naivitate, după cum o numește Oleksi Haran, se pare că nu era specifică tuturor. Deși nu a participat la alegerile prezidențiale din 2004, Leonid Kucima a sprijinit deschis candidatura premierului de atunci Viktor Ianukovici, care, la fel ca și Kucima, a promis oficializarea bilingvismului [limbilor ucraineană și rusă n.r.] în Ucraina și, spre deosebire de Kucima, a reușit să obțină acest lucru la nivel legislativ (a fost adoptată Legea cu privire la limbile regionale, dar suspendată după Euromaidan).

„Uitați-vă ce arată sondajele în privința susținerii NATO”, recomandă analistul politic Haran. „Putin a spus mereu că Alianța Nord-Atlantică reprezintă o amenințare la adresa Rusiei, că rușii nu doresc ca NATO să fie prezentă în Ucraina. Până în anul 2014, ucrainenii nici nu se gândeau să adere la NATO, fiind în minoritate numărul susținătorilor blocului militar. Majoritatea ucrainenilor se pronunța pentru statutul de țară neafiliată. Însă, atunci când Putin a pornit agresiunea – mai întâi în Crimeea, apoi în Donbas - starea de spirit s-a schimbat radical. Dacă astăzi ar avea loc un referendum, majoritatea populației ar fi de acord ca Ucraina să adere la NATO”.

Încă în mai 2008, puțin peste 21% dintre ucrainenii chestionați erau gata să voteze pentru aderarea țării la NATO. Acest sondaj a fost realizat imediat după summitul NATO de la București, în cadrul căruia Georgiei și Ucrainei li s-a promis aderarea la Alianța Nord-Atlantică. Peste doar câteva luni a început conflictul armat în Osetia de Sud.

Până în 2014, ucrainenii nici nu se gândeau să adere la NATO...


„Avem rezultatele unui sondaj din 2009: 59% din oamenii intervievați aveau o atitudine pozitivă față de Putin și doar 15% o atitudine negativă”, spune sociologul Mihail Mișcenko de la Centrul ucrainean de studii economice și politice Razumkov. „După 2014, situația s-a schimbat considerabil. În aprilie 2014, doar 11% au avut o atitudine pozitivă față de Putin, iar 71% dintre ucraineni au declarat că au o părere negativă față de liderul rus. În următorii ani, atitudinea nu s-a schimbat. Potrivit sondajelor realizate în 2019, doar 8% dintre cetățenii ucraineni au avut o părere pozitivă despre Putin, în timp ce 71% din populație și-a manifestat o atitudine negativă. Desigur, totul are legătură directă cu războiul dintre Ucraina și Rusia”.

De ce, în pofida agresiunii reale a Rusiei împotriva Georgiei, cetățenii Ucrainei au continuat să aibă o atitudine pozitivă față de președintele Rusiei? În opinia lui Oleksi Haran, în timpul evenimentelor din Georgia, pe când președinte al Ucrainei era Viktor Iușcenko, poziția oficială a Kievului a fost una de protest față de acțiunile Federației Ruse. Aceeași poziție au avut-o și alți politicieni ucraineni, inclusiv Iulia Timoșenko.

Mihail Mișcenko, sociolog: „După cum arată cercetările noastre, sondajele efectuate de alte companii din Ucraina, atitudinea față de Putin era în general una pozitivă. În primul rând, acest lucru se datorează faptului că ucrainenii erau mult mai interesați de proprii lor lideri și ei nu aveau pentru ce da vina pe Putin. În plus, mass-media reflecta pozitiv sau neutru activitatea președintelui Rusiei, de aceea în rândul majorității ucrainenilor nu existau pretenții față de Putin”.


Radio Svoboda: Dacă e să facem o comparație între atitudinea față de Vladimir Putin, adică cele 59% în sprijinul lui, și atitudinea față de politicienii ucraineni, gradul de încredere în aceștia era mai mic la acea vreme?

Mihail Mișcenko: „Gradul de încredere în politicienii ucraineni a fost per ansamblu întotdeauna unul scăzut. Ucrainenii sunt de felul lor foarte critici față de guvernanți, pentru că au mari așteptări de la ei. Există și un alt fenomen care influențează atitudinea față de politicienii străini – știrile despre rata lor de popularitate în propria țară. Noi am realizat mai demult o cercetare pentru a afla atitudinea față de liderii tuturor celor 15 republici ex-sovietice. La acea vreme, Askar Akaev era președintele Kârgâzstanului. Când am început cercetarea, el era încă șef de stat, dar în momentul în care încheiam sondarea, au apărut informații potrivit cărora în Kârgâzstan a avut loc o revoluție, iar Akaev a fost înlăturat de la putere. În consecință, cercetarea noastră arată o încredere foarte scăzută în Akaev.

Cu alte cuvinte, anume informațiile potrivit cărora înșiși kârgâzii nu-l mai susțineau pe Akaev au influențat atitudinea ucrainenilor față de liderul Kârgâzstanului, deși ucrainenii nu știau multe despre Akaev și activitatea lui. Ucrainenii au pornit de la faptul că, dacă ratingul unui politician este scăzut în țara natală, atunci înseamnă că nici ei nu sunt înclinați să-și exprime încrederea față de el. Și invers: din momentul în care știau că încrederea în Putin este mare în Rusia, ucrainenii înșiși și-au exprimat aceeași încredere în el. Situația s-a schimbat, bineînțeles, începând cu 2014, când, din motive evidente, s-a rupt legătura între nivelul de încredere față de Putin în Rusia și în Ucraina”.

Radio Svoboda: Doar războiul influențează asupra atitudinii față de ruși și de liderul Rusiei sau mai există și alți factori?

Oleksi Haran: „​În prezent acesta este factorul principal. Probabil există și alți factori, dar, într-un fel sau altul, toate au legătură cu războiul. Adică, războiul este factorul principal”.

În opinia analistului politic Oleksi Haran, la începutul anilor 2000, ucrainenii îl percepeau pe Putin ca pe un lider puternic și acest lucru se datora ratei înalte a popularității sale din perioada de până la anexarea Crimeei.


Oleksi Haran: „Puternic, dinamic, destul de tânăr, energic. Așa era văzut Putin atunci când a venit la putere. Sentimente asemănătoare au avut și rușii. La început și în Occident mulți l-au văzut pe Putin drept un lider mai dinamic, în stare să modernizeze Rusia, în comparație cu bătrânul și bolnavul Elțîn. Mai târziu s-a dovedit că nu este așa”.

Radio Svoboda: Mai era văzut ca „o mână puternică”, inclusiv în Ucraina. Această dorință a ucrainenilor de a avea un lider puternic a putut oare influența venirea lui Viktor Ianukovici la putere în Ucraina?

Ucrainenii nu sunt pregătiți să-și sacrifice libertățile de dragul unui regim autoritar...


Oleksi Haran: „O mână puternică poate fi diferită. Diferența dintre ucraineni și ruși în ceea ce privește cultura politică constă tocmai în faptul că ucrainenii își doresc un lider puternic, dar în același timp democratic. Ucrainenii nu sunt pregătiți să-și sacrifice libertățile de dragul unui regim autoritar, ceea ce a și demonstrat Revoluția portocalie din 2004 și Maidanul din 2014. Venirea la putere a lui Ianukovici are o cu totul altă dimensiune. Pe ce a mizat el? Anii 2008-2009 erau marcați de o criză economică. El se afla în opoziție, când era ușor să critici. Existau disensiuni între liderii Revoluției portocalii - Iușcenko și Timoșenko - , iar Ianukovici a profitat de acest moment”.

Schimb de documente la finalul unei reuniuni a comisiei interstatale care avea loc pe fundalul protestelor izbucnite în Piața Independenței (Maidan Nezalejnosti) din Kiev. 17 decembrie 2013
Schimb de documente la finalul unei reuniuni a comisiei interstatale care avea loc pe fundalul protestelor izbucnite în Piața Independenței (Maidan Nezalejnosti) din Kiev. 17 decembrie 2013


Venirea la putere a lui Viktor Ianukovici în 2010, după euro-optimistul Viktor Iușcenko, a schimbat dramatic vectorul de dezvoltare a Ucrainei. La numai două luni de la preluarea puterii, Ianukovici a semnat mai multe decrete prin care au fost desființate structurile create pentru implementarea planului de acțiune pentru aderarea la NATO, plan pe care Ucriana l-a primit la summit-ul de la București. O lună mai târziu, la Lvov, Ianukovici declară că nu consideră reală aderarea Ucrainei la Alianța Nord-Atlantică din cauza sprijinului scăzut din partea populației. Nu trece mult timp și Ianukovici declară că Holodomorul din anii 1930 nu a fost un genocid numai împotriva poporului ucrainean, ci o tragedie a diferitor popoare din fosta URSS, că al Doilea Război Mondial trebuie în manuale să fie numit Marele Război pentru Apărarea Patriei și că în universități trebuie să fie restabilit învățământul în limba rusă.

Prezența Flotei ruse în Crimeea a fost prelungită până în anul 2042, în schimbul unei reduceri de preț pentru gaz. (Politicieni din UE au considerat atunci ca fiind de neconceput semnarea unui acord direct cu statul în privința gazelor, deoarece în Uniunea Europeană companiile sunt cele care stabilesc prețul). Toate acestea au avut loc în primele 100 de zile de la venirea la putere a lui Ianukovici. În fine, cu doar câteva zile înainte de summitul de la Vilnius, unde Ucraina urma să semneze Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, Guvernul de la Kiev anunță aderarea țării la Uniunea Vamală.

O întoarcere radicală către Rusia poate că ar fi avut loc, dacă Ianukovici s-ar fi bucurat de același sprijin pe care Putin îl avea în Rusia, crede analistul politic Oleksi Haran.

Oleksiy Haran
Oleksiy Haran

Oleksi Haran: „Jumătate de societate de la bun început nu-l susținea pe Ianukovici. El nu a avut niciodată o popularitate electorală la fel de mare precum Putin în Rusia. Diferența dintre Ianukovici și Timoșenko la prezidențiale a fost de doar 3,5%. El nici măcar nu avea o majoritate parlamentară. Opoziția a protestat din start. Cetățenii Ucrainei l-au perceput cu totul diferit pe Ianukovici decât rușii l-au perceput pe Putin. Acest lucru are legătură cu o altă structură a statalității atât politică, cât și constituțională, dar și cu cultura politică, și cu opoziția puternică. La alegerile din 2012, opoziția a obținut mai multe mandate decât Partidul Regiunilor [condus de Ianukovici n.r.] și aliații săi”.

Evenimentele ulterioare Euromaidanului - protestele izbucnite din cauza refuzului lui Viktor Ianukovici de a integra Ucraina în UE și încheiate cu înlăturarea lui de la putere - au pus capăt cotei popularității înalte a lui Putin în societatea ucraineană. Dacă în ajunul protestelor, peste 40% dintre ucrainenii manifestau o atitudine negativă față de președintele Rusiei, atunci după anexarea Crimeei și începutul războiului în Donbas, peste 70% dintre cetățeni au manifestat o atitudine negativă față de Putin. Chiar dacă ucrainenii au o atitudine mai bună față de cetățenii ruși, totuși, spune sociologul Mihail Mișcenko, ucrainenii sunt acum mult mai prudenți.

„Datele celui mai recent studiu, realizat în martie 2019, arată că 32% dintre ucraineni au o atitudine pozitivă față de ruși, 23% negativă și 36% neutră. Prin urmare, atitudinea față de cetățenii ruși este cu mult mai bună decât față de autoritățile ruse. Cu toate acestea, doar 32% dintre ucraineni au manifestat o atitudine pozitivă, mai puțin de o treime din respondenți. Nu este cel mai înalt indicator. În cazul dat are o influență factorul de toleranță. Se crede că nu este bine să-ți manifești atitudinea negativă față de cetățenii altei țări. De aceea, am impresia că cei 36% dintre oamenii intervievați care afirmă că au o atitudine neutră față de cetățenii ruși, reflectă totuși o anumită înstrăinare”.

[Traducere de Sergiu Culeac].

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG