Numeroși militari români proveneau din teritoriul ocupat. Ei se retrăseseră în Moldova la sfârșitul anului 1916, în cadrul trupelor combatante, odată cu evacuarea rezervelor, a unor instituții publice sau a unor întreprinderi private. Militarii demobilizați care doreau să treacă în teritoriul ocupat au putut să facă aceasta treptat, inclusiv în lunile de vară ale anului 1918.
În momentul demobilizării și plecării spre casă, militarii erau consultați medical și primeau un bilet de sănătate, dar și bilete de identitate și demobilizare. Biletul de demobilizare trebuia vizat, apoi urma îmbarcarea în cea mai apropiată gară. Cei bolnavi nu puteau pleca și oricum nu puteau trece în teritoriul ocupat. Gândul că urmau să-și revadă familiile, părinții, soțiile, copiii și prietenii, după ani care păruseră interminabili, devenise aproape obsesiv pentru mulți dintre soldații demobilizați în primăvara și vara anului 1918.
Nu au fost demobilizați doar cei care făcuseră parte din structurile combatante ale Armatei Române, ci și cei care fuseseră mobilizați în întreprinderi civile pentru a susține efortul de război și lucrau în fabrici și ateliere, în exploatările miniere și petroliere din județul Bacău, în administrație ș.a.m.d. Începând din martie 1918, cei care proveneau din teritoriul ocupat au primit ordinele de demobilizare și s-au întors la casele lor. Însă nu o puteau face decât dacă aveau permisiunea autorităților germane.
Demobilizații din Muntenia și Oltenia erau constituiți în „convoaie”, având numele județelor de origine, după care porneau spre sud. Spre exemplu, cei aflați la Iași mergeau cu trenul pe linia Vaslui-Tecuci, apoi spre Focșani sau Galați. Soldații erau încă o dată reuniți pe județe de către ofițerii care urmau să meargă cu ei în teritoriul ocupat. Unii demobilizați traversau linia de demarcație pe la Mărășești și ajungeau la Focșani și Buzău, unde erau trecuți prin carantină, tunși, deparazitați și îmbăiați. După câteva zile ei erau trimiși cu trenul spre județele lor sau spre București. Cei care ajungeau la Galați erau urcați pe șlepuri și transportați în amonte. Pe drum – spre exemplu în localitățile de pe malul Dunării – populația își manifesta deseori simpatia față de demobilizații români, inclusiv cu ovații („Ura!”, „Trăiască Armata Română!”), ceea ce îi nemulțumea pe germani. Demobilizații transportați pe Dunăre, odată ajunși la destinație, erau predați autorităților germane, trecuți pentru scurt timp prin carantină, unde erau îmbăiați și primeau hrană pe cheltuiala Ministerului de Război al României. Și ei erau îmbarcați în trenuri și trimiși spre județele lor. Potrivit procedurilor, a doua zi după sosirea la domiciliu, demobilizații trebuiau să se prezinte la komandatura locală germană pentru a primi un bilet de evidență.
Sosirea în teritoriul ocupat
Intrarea în localitățile lor a demobilizaților veniți din Moldova este bine documentată îndeosebi în privința Bucureștiului, ca urmare a publicării după război a câtorva jurnale cu informații consistente și în care a fost surprinsă atmosfera momentului. Însă există date fragmentare și cu privire la ceea ce s-a întâmplat în alte centre urbane din sudul României.
Încă din prima decadă a lunii martie 1918, mulțimi de civili așteptau în gări sosirea trenurilor cu demobilizați, în speranța reîntâlnirii cu cei despre care nu mai știau nimic de multă vreme. Crucea Roșie organizase în Gara de Nord, la București, o cantină, unde demobilizații primeau ceai și hrană rece. Unii soldați demobilizați purtau uniforme românești, alții uniforme rusești, cu căciuli căzăcești și cizme de pâslă. În vreme ce unii demobilizați aveau uniforme în bună stare, chiar noi, alții, îndeosebi soldați, dimpotrivă, aveau haine ponosite, mai degrabă niște zdrențe, iar în picioare cizme găurite. Nu erau puțini demobilizații care își purtau cu mândrie decorațiile românești, rusești și franceze.
În mod frecvent, demobilizații erau întrebați dacă știau ceva despre alți militari care plecaseră pe front în urmă cu mai bine de un an și jumătate. În București, soldații români încercau să meargă pe străzile lăturalnice. Pe Calea Griviței demobilizații erau așteptați de un număr mare de localnici, în pofida patrulelor militare germane. Din motive care țineau de prestigiu, de obiceiurile de promenadă antebelice, ofițerii voiau să ajungă pe Calea Victoriei. Curioși, civilii se adunaseră pe trotuare în șiruri lungi și îi priveau pe demobilizați; numeroase femei se uitau din balcoanele caselor. Trecătorii îi salutau prietenos pe ofițerii români, care răspundeau la fel. În anumite situații demobilizaților le-au fost oferite ori le-au fost aruncate flori în cale, s-au rostit vorbe încurajatoare, s-au auzit ovații. Femeile tinere își puseseră în piept cocarde cu tricolorul românesc.
Moral ridicat, mândrie ostentantivă
Ceea ce observau românii din teritoriul ocupat era moralul în general ridicat al demobilizaților, cu referire la cei care fuseseră pe front și luptaseră în bătăliile din vara anului 1917, în sudul Moldovei. Deși România se recunoscuse înfrântă în război, demobilizații aveau mai degrabă o atitudine de învingători. Erau mândri de armamentul pe care îl avuseseră în 1917-1918, spre deosebire de neîncrederea generală în dotarea din 1916. De asemenea, aveau încredere în comandanții lor. Și povesteau cu mândrie de luptele la care participaseră în anul precedent. Militarii români demobilizați aveau un puternic sentiment că nu fuseseră bătuți, ci doar se încheia o pace necesară. Unii ofițeri susțineau chiar că românii nu fuseseră înfrânți în luptă, că pacea separată era consecința unei trădări, trimitere la ieșirea din război a Rusiei. Mândria – uneori chiar ostentativ afișată – a celor care luptaseră pe front este confirmată și de sursele românești, și de cele germane. Demobilizații întorși din Moldova în teritoriul ocupat, cel puțin în București, au avut un rol important în stimularea mândriei naționale a celor de acasă, îndeosebi în rândurile publicului urban și educat.
Însă atitudinea demobilizaților care au plecat în teritoriul ocupat nu era unitară. Nu toți demobilizații arătau un moral puternic, forță și mândrie. Cei de la părțile sedentare ale unităților sau din serviciile din spatele frontului, ajunși mai târziu la București, au transmis mai degrabă demoralizare în momentul contactului cu populația civilă. Ei devoalau tarele administrației românești, moralul scăzut și jaful din spatele frontului. Experiențele personale sau de grup din timpul războiului erau diverse, deseori antagonice.
