Conform prevederilor tratatului de pace dintre România și Puterile Centrale, semnat la 24 aprilie/7 mai 1918, Armata Română trebuia demobilizată. În primăvara anului 1918, românii încă aveau sub arme peste 300.000 de oameni.
Instrucțiuni, criterii, etape
Demobilizarea a început în fapt imediat după semnarea preliminariilor păcii dintre români și Centrali. Marele Cartier General al Armatei Române a emis, la 27 februarie/12 martie 1918, instrucțiunile pentru demobilizarea imediată a diviziilor 11-15 infanterie. Diviziile 1-2 vânători și 16 infanterie, constituite în toamna anului 1917, erau dizolvate. Diviziile care își recrutau personalul din Moldova erau demobilizate în garnizoanele lor. Ofițerii activi rămâneau la unități, în vreme ce ofițerii de rezervă erau „lăsați la vatră”. Cu trupa se întâmpla același lucru, începând cu contingentele vechi; la unități rămâneau contingentul 1918 și o parte din 1917. Soldații care proveneau din teritoriul ocupat urmau să fie deplasați în mod organizat la Mărășești, apoi trecuți dincolo de linia de demarcație. Până la 15/28 martie 1918 se prevedea încheierea demobilizării. Marele Cartier General controla trupele respective în timpul operațiunii de lăsare la vatră, iar după încheiere acestea depindeau de Ministerul de Război.
Pentru diviziile cu garnizoanele în teritoriul ocupat s-a dispus ca ofițerii activi să rămână la unități, în vreme ce ofițerii de rezervă erau demobilizați, la fel și trupa din teritoriul ocupat, care depășea efectivele stabilite. Trupa din Moldova era menținută și dată unităților care erau menținute în organigrama armatei. Erau păstrați în Moldova oamenii din Dobrogea și Cadrilater, cei cu pedepse grele și bolnavii. Demobilizarea implica un control riguros al oamenilor și animalelor deținute de armată. Se efectuau controale sanitare multiple în zona de operații, în momentul trecerii în interior, spre garnizoanele de pace. În momentul demobilizării fiecare militar primea un bilet de sănătate. Oamenii erau demobilizați având în vedere și necesitatea refacerii instituțiilor statului și ale particularilor. Aceasta pentru că în armată fuseseră concentrați oameni care în viața civilă aveau un rol important, esențial în multe cazuri, în educație, sănătate, industrie, agricultură ș.a.m.d. Militarii din teritoriul ocupat erau considerați demobilizați în momentul trecerii liniei de demarcație. În schimb, militarii din Moldova erau practic demobilizați când primeau documentele respective de la unitățile lor.
Unitățile demobilizate, dar care urmau să activeze în continuare, s-au reîntors în garnizoanele de pace. O făceau după ani petrecuți în construirea de fortificații pasagere la granițe, în perioada neutralității, după campaniile din 1916-1918, după marșuri nesfârșite și lupte grele, după ce presăraseră cu trupurile ofițerilor, subofițerilor și soldaților crestele și defileurile Carpaților, dealurile și câmpiile Moldovei, Munteniei, Olteniei și Dobrogei, dar și ale sudului și estului Transilvaniei sau ale Basarabiei. Un fost combatant (Ioan Missir, ofițer în rezervă) avea să rememoreze momentul întoarcerii regimentului său în garnizoană, la Botoșani: „Ne apropiem, după patru ani!/ Patru, din cei mai frumoși, mai plini de sănătate și de nepăsare./ Ani cari nu se mai întorc; șterși din viață, dați patriei, clipă cu clipă, zi cu zi. Energii irosite în monotonia lucrărilor din epoca concentrărilor, sterpe și aproape fără folos; sforțări uriașe care azi te înspăimântă și-ți par supraomenești”.
Toți demobilizații primeau solda pentru luna martie 1918. Ofițerii și soldații demobilizați originari din teritoriul ocupat au primit ordine în privința modului în care trebuiau să se comporte după trecerea liniei de demarcație. Li se ordonase să nu-și manifeste bucuria, să fie rezervați și demni în perioada în care germanii aveau să se afle în teritoriul ocupat.
Mărășești și Barboși erau stabilite ca puncte de trecere din Moldova în teritoriul ocupat. Se fixase trecerea pe la Mărășești între 1/14-9/22 martie, iar pe la Barboși între 8/21-12/25 martie 1918. Ulterior militarii ajungeau la Brăila și Focșani, unde erau ținuți în carantină timp de câteva zile. O comisie mixtă româno-germană stabilea cum avea să decurgă plecarea la domiciliu a celor din centrele de carantină.
La 25 aprilie/8 mai 1918, așadar imediat după semnarea păcii de la București, au fost emise instrucțiunile Marelui Cartier General privind demobilizarea diviziilor 1-10 și a trupelor neîndivizionate. Diviziile 9 și 10 infanterie treceau în Basarabia și rămâneau cu efective de război, la fel ca diviziile 1 și 2 cavalerie, regimentele 1-3, 5-7 și 9-10 de vânători. Tratatul de pace a fost pus în aplicare de România, în privința chestiunilor militare, prin decretul nr. 1010 din 1/14 mai 1918, practic o completare a decretului nr. 443 din 28 februarie 1918. Instrucțiunile privind efectuarea demobilizării au fost emise tot la 1/14 mai 1918. Demobilizarea începea în aceeași zi și urma să se încheie la 31 mai/13 iunie 1918. În acest fel, întreaga Armată Română urma să treacă „de pe picior de război pe cel de pace”.
Ordinele, instrucțiunile privind demobilizarea conțineau destule inexactități, care, adăugate disfuncționalităților din sistemul românesc de transport, au dus la întârzieri în trecerea celor lăsați la vatră în teritoriul ocupat. În plus, trecerea prin doar două puncte, Mărășești și Barboși, precum și regulile birocratice germane au dus la prelungirea cu o lună a demobilizării Armatei Române. De aceea, Marele Stat Major a emis la 28 mai/10 iunie 1918 un ordin privind încheierea demobilizării la 1/14 iulie 1918. Prelungirea s-a făcut cu înștiințarea germanilor.
Misiunea germană la Iași
Centralii – în special germanii – erau interesați să disponibilizeze cât mai multe dintre trupele aflate în România, pentru a le trimite pe frontul de Vest, unde din martie 1918 era în desfășurare o ofensivă generală împotriva Aliaților. Parisul era din nou în pericol, însă pentru zdrobirea trupelor franco-britanice era nevoie de forțe numeroase.
Pentru a supraveghea punerea în aplicare a prevederilor militare ale tratatului de pace cu România, feldmareșalul Mackensen a trimis la Iași o numeroasă misiune militară germană, condusă de colonelul Brandenstein. Și austro-ungarii au insistat să trimită un reprezentat la Iași, însă, ca urmare a împotrivirii germanilor, aceasta s-a petrecut abia în octombrie 1918. Oficialii români l-au primit „cordial” pe Brandenstein și i-au arătat ordinele date Armatei Române, declarând că sunt gata să coopereze cu Germania, în vederea salvării țării lor.
În interpretarea colonelului german, semnificativ era faptul că fusese primit separat, fără martori, de fiecare dintre oficialii de la Iași. Au existat și ofițeri români care le-au spus direct germanilor că tratatul era greu pentru România, manifestându-și speranța că la viitoarea conferință generală de pace țara avea să obțină condiții mai bune. Colonelul Brandenstein a dovedit în mai multe situații calități diplomatice, atenuând tensiunile, informându-l pe Mackensen cu privire la contextul dificil în care avea loc demobilizarea românilor.
Nemulțumiri ale trupelor din Moldova
După ani de război, de prezență a morții și mizeriei la tot pasul, de privațiuni și frustrări, fără îndoială că oamenii își doreau pacea. Curentul pacifist își făcuse loc, încet, încet inclusiv în rândurile Armatei Române.
În anumite garnizoane unde a întârziat demobilizarea, soldații și-au manifestat deschis nemulțumirea. Unii militari au cerut inclusiv ajutorul misiunii germane pentru a fi demobilizați, acuzând autoritățile române că nu voiau să-i lase să plece la casele lor. Alții au plecat pur și simplu din unitățile lor și s-au îndreptat pe jos spre Mărășești, fără a putea fi opriți. Și soldații tineri din unitățile aflate în Basarabia cereau demobilizarea.
Oamenii erau nemulțumiți nu doar pentru că nu erau demobilizați, ci și ca urmare a hranei slabe pe care o primeau, pe de o parte din cauza reduselor cantități de alimente existente în Moldova, pe de alta ca urmare a nepăsării și corupției ofițerilor. În plus, soldații erau puși la muncă până la epuizare. Drept urmare, mulți dintre ei dezertau. Unii dintre soldații care scăpaseră cu viață în zeci de atacuri și contraatacuri, după demobilizare și reîntoarcerea în localitățile lor au căzut victime ale bolilor care continuau să facă ravagii într-o societate sărăcită și mizeră.
Începând cu acest război, statul a început să-și asume un rol în privința ajutării celor care fuseseră mobilizați, însă în momentul demobilizării nu-și puteau câștiga existența. În principiu, la cerere, aceștia puteau fi menținuți sub arme. Deși autoritățile române s-au străduit să-i trimită în mod organizat în teritoriul ocupat pe demobilizații originari de acolo, în fapt situația pe teren a fost mult diferită. În gările de pe traseu puteau fi văzuți mulți soldați, inclusiv invalizi, care așteptau o ocazie pentru a pleca spre sud. Mulți au rămas însă în Moldova, lipsiți complet de mijloace de trai, pentru că mica soldă pe o lună primită în momentul demobilizării se terminase repede. Pentru a se putea întreține, acești oameni recurgeau la expediente, inclusiv la furt și cerșetorie.
Demobilizarea nu îi privea doar pe soldați, ci și pe ofițeri. S-au înregistrat tensiuni între ofițerii activi și cei de rezervă. În timpul războiului, unii dintre cei activi își găsiseră rosturi în diferite birouri, departe de inamic, în vreme ce rezerviștii fuseseră băgați în foc și stabiliseră legături strânse cu oamenii pe care îi comandaseră. În multe cazuri, pentru „învârtiți”, cum erau numiți ofițerii care își aranjaseră situația în spatele frontului, contaseră relațiile de familie, intervențiile superiorilor sau ale cercurilor politice, dar și atențiile materiale plasate „strategic”.
Erau afectați de demobilizare nu doar ofițerii rezerviști, ci și unii dintre cei activi. Puțini dintre ei au intrat în rândurile grănicerilor și jandarmilor sau în administrația civilă. Supraviețuirea era dificilă pentru mulți. Au fost favorizați la păstrarea în armată cei care aveau experiență, vechime în grad, de aceea în raport cu organigrama a explodat numărul gradelor superioare. Mai mult, au avut loc numeroase avansări, astfel încât, dacă înainte de război Armata Română avea 35 de generali, după încheierea păcii separate ajunsese la 135.
Armata Română avea încă peste 100.000 de oameni la sfârșitul verii anului 1918. Însă nu (mai) era nicidecum o armată capabilă să poarte o luptă decisivă. Cele patru divizii aflate în Basarabia dețineau efective complete, însă acestea erau dispersate, implicate în menținerea ordinii publice și paza depozitelor sau la munci agricole. Cele opt divizii de infanterie de la vest de Prut aveau efective reduse. Transporturile erau dificile, atât pe calea ferată, unde lipsea combustibilul, cât și pe șosele, caii fiind în număr insuficient. Comunicațiile rapide fuseseră practic anihilate prin trecerea acestora în administrarea Societății de Poștă, Telegraf și Telefon.
