Am scris în urmă cu câțiva ani o carte despre dimensiunea filosofico-istorică a ororilor secolului XX şi dezlănțuirea Răului în lume: Diavolul în istorie. Comunism, fascism şi câteva lecții ale secolului XX (trad. Marius Stan, Humanitas, 2013). Diavolul de care mă ocupam acolo este parte a modernității, o încarnare a ceea ce putem numi principiul nihilist. A fost ilustrat de parabolele dialectice ale lui Brecht, de odele lui Aragon pentru NKVD, de isteriile fanatizate ale lui Goebbels şi de delirul genocidar al maoismului.
Mai întâi Lenin, apoi discipolii săi, de la Zinoviev la Buharin, trecând, evident, prin Stalin, au făcut din mitul unui Partid infailibil epistemic piatra unghiulară a unei heteronomii absolute. Diavolul acesta este un ideolog fără reticențe şi fără scrupule. Omul este pentru el, spre a relua o imagine a lui Arthur Koestler, o simplă ficțiune gramaticală. Mefisto-ul acestor timpuri este cabotin, cinic şi intolerant.
Vă amintiți, probabil, filmul lui István Szabó bazat pe romanul Mephisto al lui Klaus Mann. S-au făcut multe aranjamente cu Diavolul în veacul al XX-lea, unele mai abjecte ca altele. Cel care a anticipat ascensiunea milenarismului diabolic a fost Dostoievski. Evident, despre acest lucru este vorba şi în Omul revoltat al lui Albert Camus. Diavolul despre care am scris şi scriu nu este o alegorie ori o metaforă. În spiritul Hannei Arendt şi al lui Leszek Kołakowski, scriu despre figura Diavolului ca avocat al unor revoluții totale, menite să „purifice” umanitatea, indiferent de prețul plătit. Acest Diavol abolește şi falsifică moralitatea tradițională, o înlocuiește printr-un erzaț de ethos, o mistică a devoțiunii pentru o Cauză sacralizată.
Bolșevismul este o escatologie secularizată, o soteriologie laică și o eclesiologie militantă. Lenin „pălmuiește” o întreagă tradiție atunci când proclamă necesitatea întemeierii unui „partid de tip nou”, pat germinativ al „oamenilor de tip nou”. Militantul leninist slujește cauza full time, fără rest și fără șovăire. Pentru Lenin, intelectualii erau rebuturi sociale, tocmai pentru că se dovedeau ființe „șovăielnice”. În 1918, tânărul Georg Lukács scria angoasat despre „bolșevism ca problemă morală”. I-au trebuit doar câteva luni pentru a-și abandona îndoielile și a deveni comisar al poporului pentru cultură în dictatura lui Béla Kun. Lenin și Carl Schmitt au exaltat maniheismul absolut în politică, au susținut un partizanat ireconciliabil, agresiv, belicos. Acest principiu nefast, „care pe care”, deci perechea „prieten-dușman”, nu a dispărut, îl observăm în atâtea din excesele timpurilor mai noi. Este refuzul moderației, înlocuirea rațiunii prin incantație, a modestiei gnoseologice prin orgoliu nesăbuit.
Prima și cea mai importantă lecție a cărții pe care am scris-o este să ne ferim de politica profetică, de promisiunile salvaționiste, de ambițiile fundamentaliste și de nălucirile oraculare. Tocmai de aceea susțin pozițiile unor Raymond Aron, Isaiah Berlin, John Gray, Wolf Lepenies ori Judith Shklar, acel liberalism al anxietății, al fricii, imun la cântecele de sirenă ale diverșilor demagogi mitografi. O altă lecție ține de necesitatea de a privi istoria (cu i mic) drept un spațiu lipsit de determinări inexorabile și de „legități obiective”. Este ceea ce mă apropie de gândirea unor Mihai Șora, Gabriel Liiceanu, H.-R. Patapievici, Andrei Pleșu, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Matei Călinescu, Toma Pavel, Marta Petreu, Cristian Preda, Cătălin Avramescu, Ioan Stanomir. Există un ethos al pașilor mici, opusul cosmogoniilor grandilocvente și bombastice care anunță „luarea cu asalt a cerului” (Karl Marx despre Comuna din Paris). Avangardele politice înarmate cu ideologii utopice construiesc inevitabil lagăre de concentrare. Sectele radicale sunt cu atât mai virulente cu cât se simt mai neputincioase și mai izolate. Incapabile să ofere altceva decât lozinci sterile, recurg la violență verbală, la denunțuri propagandistice și, de atâtea ori, la acțiuni criminale.
