Noua guvernare și-a intrat în drepturi de câteva săptămâni și se poate spune că fiecare zi e decisivă în Republica Moldova. Mulți încă se mai „ciupesc”, se mai întreabă dacă ceea ce s-a întâmplat pe 14 iunie n-a fost o nălucire, dacă Vladimir Plahotniuc, oligarhul atotputernic, chiar a dat bir cu fugiții?
Lumea așteaptă schimbări majore, vrea demantelarea schemelor de corupție, vrea pedepsirea hoților. Cred că niciodată în ultimii 30 de ani moldovenii n-au fost atât de însetați de dreptate. Ei știu că nu putem ieși peste noapte din sărăcie, dar ar dori măcar să se simtă răzbunați pentru umilința cu care au fost tratați nu de o armată străină de ocupație, ci… de „ocupanții” autohtoni. De o seamă de concetățeni ai lor care își pierduseră complet, vorba românului, bunul-simț și frica de Dumnezeu.
Dezvăluirile șocante vin una după alta. Aflăm despre funcționari publici, care încasau salarii enorme, câte 70 de mii de lei sau chiar câte 100 de mii de lei pentru munci obscure, ascunse sub titulaturi pompoase, impenetrabile și uneori incoerente, activități cu mandatul expirat (vezi cazul lui Iurie Ciocan). Sau iată-l pe Pavel Filip, președintele interimar al PD, care spune că partidul a decis să renunțe la sediul luxos din str. Armenească, pentru că nu mai are bani să-l întrețină. Și din ce fonduri l-a plătit când era la putere? Unii comentatori se întreabă dacă nu din bani negri, al căror flux a fost curmat odată cu fuga lui Plahotniuc?
Dar „cine îi judecă pe judecători”, ne întrebăm, de vreme ce onoarea și demnitatea acestei meserii au fost grav compromise?...
Nevoia oamenilor de dreptate se izbește de o justiție moldoveană defectă, rămasă în mare parte o componentă a lumii criminale. Și tocmai această justiție nereformată trebuie să se pronunțe asupra marilor cazuri de corupție și furt. Dar „cine îi judecă pe judecători”, ne întrebăm, de vreme ce onoarea și demnitatea acestei meserii au fost grav compromise?
Să ne amintim că acum un an, în iulie 2018, pe o căldură la fel de toropitoare, la Chișinău, în fața Curții Supreme de Justiție, aveau loc protestele opoziției pro-europene care spera că decizia aberantă a judecătoarei Berdilo privind invalidarea alegerilor pentru primăria Chișinăului, decizie impusă de Plahotniuc, va fi anulată. Era o situație disperată, fuseseră epuizate toate căile de atac împotriva acelui abuz, oamenii se simțeau pur și simplu sfidați, călcați în picioare. Între timp, o parte dintre judecătorii CSJ, care au susținut atunci verdictul lui Berdilo, au fost suspendați (provizoriu), alții mai stau înfipți în fotolii. Până când?
Azi s-a anunțat demisia Adrianei Bețișor, șefa-interimară a Procuraturii Anticorupție, cea care l-a protejat din răsputeri pe Shor. Tardiv! Sechestrul pus pe ce-a mai rămas din averile lui Shor și pe o parte a proprietăților fugarului Plahotniuc reprezintă o slabă consolare. Mai ales că cei care administrează aceste active, inclusiv șefii unor posturi TV din holdingul de propagandă al oligarhului, n-au auzit despre sechestru. Voci avizate susțin că până nu pleacă procurorul general Harunjen nu se poate vorbi despre tragerea la răspundere a marilor delapidatori ai acestei țări.
Apropo de Shor. Ar fi foarte interesant pentru jurnaliștii de investigație să vadă câtă reclamă flamboaiantă și-a făcut penalul primar de Orhei într-o anumită presă patriotică și națională de la Chișinău, care îi dedica aproape zilnic câte trei-patru articole: cum inaugurează Shor grădinițe, fântâni, tobogane, stâlpi de iluminare stradală, cum organizează concerte fastuoase, focuri de artificii, minuni la Orhei-Land. Evident, această presă nu spunea nimic despre hoțiile lui Shor, despre condamnarea sa, despre dorința lui de a băga Republica Moldova într-un mare colhoz sovietic, nu sufla o vorbă despre românofobia sa declarată. În schimb, aceeași presă era foarte acidă și necurățătoare cu „unionismul ezitant” al Maiei Sandu și al lui Andrei Năstase.
Orice zi care trece fără să aducă alte dezvălui, demisii, acțiuni judiciare energice împotriva unor hoți dovediți, protejați de fostul regim, menține o stare de angoasă și neîncredere: prea mult și-au dorit oamenii schimbarea, prea nerăbdători sunt să-i culeagă roadele.
Dar oricât de importante ar fi faptele, și vorbele își au greutatea lor. După votul controversat al unor delegați moldoveni în favoarea readmiterii Rusiei în APCE, a survenit (cam prea repede!) un alt episod de care ne-am fi putut lipsi, avându-l ca protagonist pe noul ministru de Externe Nicu Popescu. Afirmația sa, făcută la București, că în 1992 am avut la Nistru un „război civil” a scandalizat o mare parte a opiniei publice și a provocat delimitări sonore din partea unor colegi de alianță. Pentru că se știe că războiul secesionist a fost declanșat de Moscova, angajând și civili din zonă, și forțe paramilitare de la Tiraspol, dar și implicarea masivă și fățișă a Armatei a 14-a rusă.
Să ne aducem aminte de amenințările cu separatismul proferate la adresa Republicii Moldova încă de Lukianov, faimosul ștab sovietic. Nu vom uita, apoi, declarațiile fostului șef al Dumei de Stat Selezniov la Chișinău (pe timpul regimului Voronin), care recunoscuse cu o sinceritate dezarmantă că Rusia a inițiat războiul de pe Nistru, din ’92, pentru a nu permite Republicii Moldova să se unească cu România. Să recitim și verdictul CEDO din 2004, care condamnă ferm agresiunea Rusiei împotriva Republicii Moldova.
Rusia folosește sintagma „război civil” pentru a-și camufla agresiunea din Donbas, din Abhazia și Osetia de sud...
Nicu Popescu cunoaște bine aceste lucruri și și-a retractat prompt exprimarea nefericită. Evident, e una să te dai cu părerea din postură de expert sau de intelectual neangajat, și cu totul altfel rezonează vorbele tale din poziția de ministru, de oficial. Și dacă mai insistăm asupra subiectului e pentru că ne referim nu doar la fapte din trecut, ci și la strategiile de azi ale Moscovei. Rusia folosește sintagma „război civil” pentru a-și camufla agresiunea din Donbas, din Abhazia și Osetia de sud (regiuni separatiste georgiene) și din Crimeea anexată (faimoasele „unități de autoapărare locale” despre care mințea cu nerușinare Putin).
Aceste „războaie civile” constituie fațetele războiului hibrid al Rusiei împotriva fostelor republici sovietice. Sunt analogii de vocabular care, iată, pot genera interpretări nedorite. De aceea cuvintele sunt la fel de importante ca faptele, de ele depinde credibilitatea noii guvernări, în speță a Blocului ACUM, care este în continuare atacat de propagandiștii lui Plahotniuc pe motiv că a făcut alianță cu Dodon, deși nu Maia Sandu l-a propulsat pe Dodon în funcția de președinte, ci patronul lor, Plahotniuc!
Vorbe pline de semnificații s-au rostit la București cu ocazia primei vizite oficiale a reprezentanților noi puteri de la Chișinău. Moldova are mare nevoie de ajutor din partea României și la nivelul Uniunii Europene, și pentru realizarea unor proiecte de anvergură care să apropie malurile Prutului. Vizita la București a premierului Maia Sandu și a delegației din care nu au lipsit vicepremierul Andrei Năstase, ministrul de Externe Nicu Popescu și alți oficiali, întâlnirea lor cu președintele Iohannis, cu premierul Dăncilă, cu alți oameni politici români, subiectele discutate oferă șansa ca relația București-Chișinău să se curețe de zgura unor neînțelegeri și suspiciuni care au generat multă frustrare și amărăciune în Republica Moldova pe timpul regimului Plahotniuc.
Sigur, nu va fi simplu. La Chișinău avem o guvernare de coaliție, din care face parte un partener dificil, socialiștii. Or, aceștia s-au remarcat în trecut prin atitudini și declarații, eufemistic spus, inamicale la adresa României. Esențial este ca Bucureștiul să vadă dincolo de conjuncturi, să mizeze pe proiecte și mișcări strategice. De reușita Guvernului Maia Sandu, de succesul destructurării sistemului oligarhic depinde viitorul politic al forțelor pro-românești și pro-europene autentice din Republica Moldova.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.
