Heda Margolius Kovály (1919–2010) a trecut prin cele două infernuri totalitare, încarnările palpabile ale lucrării Diavolului în Istorie.
„Trei forțe au decis peisajul vieții mele. Două dintre ele au strivit jumătate de lume. A treia a fost foarte mică și slabă, de fapt, invizibilă. A fost o mică păsărică timidă ascunsă în cutia mea toracică, un inch sau doi deasupra stomacului. Uneori, în momentele cele mai neașteptate, pasărea se trezea, își întindea capul și își bătea iute aripile. Apoi și eu îmi întindeam capul pentru că, în acel scurt moment, știam cu siguranță că dragostea și speranța sunt infinit mai puternice ca ura și furia, și că undeva, dincolo de linia propriului meu orizont, exista viața indestructibilă și mereu triumfătoare. Prima forță s-a numit Adolf Hitler; a doua, Iosif Vissarionovici Stalin. Ei mi-au transformat viața într-un microcosmos în care istoria unei mici țări din inima Europei era condensată. Micuța pasăre, a treia forță, m-a ținut în viață să spun povestea.
Port trecutul în mine strâns precum un acordeon, ca o culegere de cărți poștale pe care oamenii o aduc acasă drept suvenir din orașe străine, mici și concise. Dar tot ce trebuie să fac e să apuc un colț al cărții de deasupra pentru ca un nesfârșit șarpe să scape, zigzag lângă zigzag, semnul viperei, și toate imaginile mi se perindă prin fața ochilor. Apoi trenează, sporesc, și un moment din acel trecut distant începe să se amestece în treburile ceasului meu biologic. Se oprește, tresare și pierde ceva din neînlocuibilul și ireparabilul prezent”.
Heda Margolius Kovály, Under a Cruel Star: A Life in Prague, 1941–1968 (Holmes & Meier Publishers, 1997).
Amor mundi, passione d’amore, Rosa (Luxemburg) și Kostja (Zetkin) în 1907. Ea avea 36, el 22 de ani. M-am întrebat ani de zile și i-am întrebat și pe prietenii mei intelectuali care ar fi fost soarta Rosei dacă n-ar fi fost asasinată în ianuarie 1919 de acele Freikorps proto-fasciste, cu binecuvântarea lui Noske&co? Cel mai probabil, ar fi devenit, pentru o scurtă perioadă de timp, liderul KPD-ului. Ar fi continuat să scrie cărți fundamentale (avea un doctorat în economie de la Universitatea din Zürich). Apoi, după ce asperitățile dintre ea și bolșevici ar fi ajuns în pragul schismei, ar fi fost excomunicată și ar fi înființat un partid nou. Apoi, cu Hitler odată ajuns la putere, ar fi fost arestată, fie ucisă, sau ar fi emigrat spre Vest. Uniunea Sovietică a lui Stalin n-ar fi fost o opțiune pentru ea, după cum n-a fost nici pentru Gramsci. Dar mai bine mă opresc aici cu acest exercițiu contrafactual. Vreau doar să spun că Rosa a fost o nonconformistă, un adevărat Mensch, cum a îndrăznit să-i spună, cineva, odată. Îmi pot lesne imagina ce ar fi scris ea despre colectivizare, despre epurări, procesele-spectacol. Critica Revoluției Ruse, scrisă în 1918, a fost palimpsestul viziunii libertare care s-a opus distrugerii de către Lenin și Troțki a pluripartidismului, pluralismului și parlamentarismului. Rosa l-a iubit fără scăpare pe tânărul Kostja, fiul celei mai bune prietene ale ei (Clara Zetkin). Dar l-a iubit și pe partenerul ei, Leo Jogiches. A iubit arta, poezia, muzica. Spre deosebire de bolșevici, nu era o ascetă. Spre deosebire de Lenin, ea avea o viață privată. Spre deosebire de Lukács, nu era o sectantă misticoidă. Poate și acesta este motivul pentru care Hannah Arendt a admirat-o pe Rosa într-atât de mult. Cât despre Kostja, acesta s-a născut la Paris, pe 14 aprilie 1885, și a murit la Halfmoon Bay, în British Columbia, Canada, în septembrie 1980...
