Un aspect central al epurărilor postbelice, atât în Uniunea Sovietică, cât și în Europa de Est, a fost antisemitismul stalinist.
Acest fenomen și-a avut rădăcinile în propria mentalitate a lui Stalin, în imediata finalitate a războiului și în prejudecățile majorității populațiilor din aceste țări. Chiar dacă unele din originile lui sunt de găsit în anii 1930 (până la urmă, mulți dintre vechii bolșevici—care fuseseră eliminați de Stalin—erau la origine evrei), antisemitismul stalinist a fost rezultatul direct al viziunii asupra lumii postbelice a liderului sovietic.
Se prea poate să nu fi dat aceleași rezultate sângeroase precum Marea Teroare, însă „a bulversat trecutul european”: „Antisemitismul stalinist a bântuit Europa de Est mult timp după moartea lui Stalin. Rareori a fost un instrument important de guvernare, dar era mereu disponibil în momente de presiune politică. Antisemitismul a permis liderilor să revizuiască istoria suferințelor din timpul războiului (rememorată doar ca suferință a slavilor) și totodată istoria stalinismului însuși (care era prezentată drept o expresie deformată, evreiască a comunismului)” (Tărâmul morții).
Într-adevăr, antisemitismul a ieșit adesea la iveală de-a lungul istoriei Blocului sovietic. În anumite cazuri, a fost parte integrantă din construcția națiunilor socialiste. După cum am discutat și în alte ocazii, național stalinismul în România sau Polonia sau Germania de Est a fost caracterizat, printre altele, de reafirmarea evreului printre arhetipalii „Ceilalți” ai grupului etnic dominant.
Cea mai distructivă moștenire a antisemitismului stalinist rămâne, însă, mistificarea istoriei Holocaustului. Timothy Snyder formulează excelent acest paradox: „Câtă vreme comuniștii au guvernat mare parte a Europei, Holocaustul nu a putut fi perceput drept ceea ce a fost” (Tărâmul morții). Cu alte cuvinte, falsificarea de către Stalin a realității uciderii în masă a evreilor a creat un teren prielnic pentru regimurile competitive ale memoriei în Europa Centrală și de Est post-1989.
Pe de-o parte, pentru mai multe decenii, Holocaustul nu a fost comemorat și adevărul despre genocidul asupra evreilor a rămas ascuns. Pe de altă parte, dimensiunile crimelor stalinismului și ale diverselor regimuri comuniste abia începeau să fie cunoscute la adevărata lor amploare. Ducând argumentul lui Snyder puțin mai departe, tăcerea în legătură cu gulagul și Holocaustul în Europa de Est a făcut ca aceste experiențe istorice traumatice să nu devină încă o parte a istoriei comune a Europei
Întorcându-mă la problema mai generală a exterminismului stalinist, împărtășesc opinia lui Leszek Kołakowski, care considera că epurările au avut o funcție integrativă, contribuind la distrugerea ultimelor vestigii ale autonomiei subiective și la crearea unui climat social în care nimeni nu ar putea nici măcar visa la posibilitatea criticii.
Potrivit marelui filosof polonez, „scopul unui sistem totalitar este de a distruge toate formele vieții comunale care nu sunt impuse de către stat și atent controlate de acesta, așa încât indivizii sunt izolați unii de ceilalți și devin simple instrumente în mâinile statului. Cetățeanul aparține statului și nu trebuie să aibă altă loialitate, nici măcar față de ideologia statului” (Principalele curente ale marxismului, Vol. II).
Victimele comuniste au aparținut unei categorii descrise de teoria juridică stalinistă drept „dușmani obiectivi”. Ele au fost oameni care măcar o dată în viața lor au exprimat rezerve legate de înțelepciunea politicilor sovietice sau care, și mai rău, l-ar fi putut critica pe însuși Stalin.
Stalinismul a funcționat pe baza unei strategii represive exhaustive care a prezentat ambiții pedagogice și care s-a etalat pe sine ca triumful spiritului etic și colectivismului egalitar. Nicolas Werth a formulat, în această direcție, următorul diagnostic: „Pe parcursul dictaturii lui Stalin de un sfert de secol, fenomenele represive au variat, evoluat și îmbrăcat diferite forme și scopuri. Ele au reflectat transformările regimului însuși într-o lume aflată în schimbare. Această violență adaptabilă a fost caracterizată de diferite nivele de intensitate, deplasări continue, ținte schimbătoare, adesea secvențe impredictibile și excese care au estompat linia de demarcație dintre legal și extralegal” (vezi capitolul său, Strategies of Violence in the Stalinist USSR, în volumul Stalinism and Nazism coordonat de Henry Rousso).
Epurarea maniacală desăvârșită prin auto-devorare a constituit atât praxisul, cât și legitimarea teoretică a acestui sistem extremist și exterminist. Spre a parafraza titlul unui faimos roman al erei lui Stalin, Așa s-a călit oțelul...
