Linkuri accesibilitate

Dezvrăjirea lui Ignazio Silone


Marius Stan blog image

Italianul Secondino Tranquilli (1900–1978), cunoscut mai ales după pseudonimul Ignazio Silone, s-a transformat dintr-un activist de partid în scriitor în anii 1930, în special prin romanele Fontamara, Pâine și vin și Sămânța de sub zăpadă. Ultimul dintre ele, deși n-a beneficiat de succesul primelor două, a fost și preferatul lui Silone, mai cu seamă datorită mesajului său optimist și puterii de stimulare a conștiințelor internaționale ale vremii în lupta împotriva fascismului și, în general, împotriva tuturor „ismelor” care însângerau pe atunci lumea.

Înainte de a „deveni” Silone, Secondino Tranquilli interacționase (și eventual intrase în conflict) cu tragice personaje istorice precum fostul lider al Partidului Comunist Italian Palmiro Togliatti, V. I. Lenin sau I. V. Stalin. Antonio Gramsci îl cunoscuse și el pe Tranquilli și chiar dorise să-i dea pe mână publicațiile periodice ale nou-înființatului partid comunist. Tot Gramsci fusese și printre primii care realizaseră că acest tânăr italian pasionat avea mai mult talent ca scriitor decât ca politician. De fapt, Ignazio Silone a fost și va rămâne unul din marii scriitori ai secolului XX și unul din puținii intelectuali italieni care au înțeles marile provocări ale „amarului” veac al furtunilor ideologice (vezi și cea mai bună biografie scrisă vreodată despre Silone, semnată de reputatul istoric italian Stanislao Pugliese: Bitter Spring). Despre toate aceste ideologii laolaltă, de extremă stânga sau dreapta, spunea cândva Silone că împărtășesc „virtutea larg răspândită care identifică Istoria cu tabăra victorioasă”.

Ignazio Silone s-a născut în urmă cu 120 de ani, pe 1 mai. Tatăl său fusese un mic proprietar de pământ, iar mama lui o țesătoare. A fost mișcat din fragedă pruncie de toată mizeria și disperarea săracilor, tulburat de cruzimea bogaților și de corupția judecătorilor și birocraților. Asemeni lui Arthur Koestler, se simțea mereu vinovat ori de câte ori stătea la vreo masă mai îmbelșugată, în vreme ce majoritatea concetățenilor se luptau cu penuria și foametea.

După marele cutremur din Avezzano (1915), în care au pierit 50.000 de oameni, inclusiv mai mulți membri ai familiei lui Silone (și mama sa), statul italian a răspuns printr-un program de reconstrucție, despre care viitorul scriitor spunea că fusese implementat alături de „nenumărate intrigi, fraude, escrocherii, delapidări și ticăloșii de toate felurile”. Deși avea doar cincisprezece ani, tânărul Secondino încercase să semnaleze toate aceste absurdități unor persoane cu autoritate și unor preoți, însă i s-a spus să-și vadă de treabă, să-și termine studiile și să se gândească la propriul drum în lume. Tot atunci a scris și primele trei articole din viața sa, în care expunea întreaga situație. Două din aceste texte aveau să vadă lumina tiparului în revista socialistă Avanti.

Ignazio Silone a rămas un rebel, a pus umărul la fondarea PCI în 1920 și, după ascensiunea la putere a fasciștilor lui Benito Mussolini în 1922, s-a transformat în activistul comunist tipic (asemeni adepților fanatici care se alătură unui ordin religios). Despre toate aceste lucruri, spunea: „Trebuia să-ți schimbi numele, să abandonezi toate legăturile cu familia și prietenii, să trăiești o viață fictivă pentru a îndepărta orice suspiciune de activitate conspirativă. Partidul devenise familie, școală, biserică, garnizoană; vechea lume trebuia distrusă și construită alta nouă”.

În perioada 1921–1927, Silone a ajuns în câteva rânduri la Moscova ca delegat al comuniștilor italieni și a fost șocat de intoleranța fanatică a comuniștilor ruși, inclusiv a unor Lenin și Troțki, de „incapacitatea lor funciară de a accepta opinii contrare”. Pe scurt, a avut o reacție similară cu a lui Panait Istrati. Tot atunci a descoperit atmosfera de intimidare și deznădejde în care trăiau scriitorii sovietici. Asemeni multor altor tineri militanți comuniști, Silone sperase și el că noul regim din Rusia va fi mai uman decât cel vechi (țarist), dar fusese descumpănit să constate că lucrurile stăteau exact invers. Mult promisa democratizare eșuase și, în locul ei, se instalase o sinistră dictatură cu caracter represiv.

Ruptura lui Ignazio Silone de Kremlin a survenit în mai 1927, atunci când, cu prilejul unei ședințe a Comitetului Executiv al Cominternului, delegaților li s-a cerut să-l condamne pe Troțki pentru o așa-zisă scrisoare pe care n-o văzuseră. Stalin era și el acolo și îi zorise pe toți reprezentanții să susțină moțiunea împotriva bătrânului bolșevic. Silone și Togliatti, delegații italieni cu acel prilej, au obiectat și moțiunea a fost retrasă (deși adoptată mai târziu). După ce Silone a continuat să protesteze, a fost denunțat ca renegat, apostat și chiar fascist. Singurul care cedase presiunii bolșevice fusese Togliatti.

Așa se face că Silone a părăsit PCI în 1930, deși a continuat să se pretindă socialist: „Ziua în care am părăsit Partidul Comunist a fost una tristă pentru mine, a fost ca o zi de doliu, doliu după tinerețea pierdută. Nu este ușor să te dezbari de o experiență așa intensă precum cea a organizației clandestine a Partidului Comunist. Ceva din ea rămâne și lasă un semn asupra caracterului pentru întreaga viață. Cineva poate, de fapt, să observe cât de ușor de recunoscut sunt foștii comuniști. Ei constituie o categorie aparte, asemeni foștilor preoți... Ex-comuniștii sunt azi o adevărată legiune”. Același Silone a fost profetic și atunci când i-a spus lui Palmiro Togliatti, mai în glumă, mai în serios, că „bătălia finală se va da între comuniști și ex-comuniști”. Avea dreptate. Mai târziu, în perioada Războiului Rece, Ignazio Silone avea să semneze, alături de Arthur Koestler, Richard Wright, André Gide, Louis Fischer și Stephen Spender în acel celebru volum—„esențial pentru înțelegerea fenomenologiei deșteptării din somnul dogmatic” (V. Tismăneanu)—coordonat de Richard Crossman: Zeul care a dat greș.

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG