Pe la sfîrșitul anilor 1990, începutul anilor 2000, foarte aproape de primul sediu de pe strada Vinohradska din Praga al postului de radio Europa Liberă, funcționa un mic restaurant de familie numit Modra Reka (Rîul Albastru).
Era ținut de Mohamed Londrc (bosniac musulman de la Sarajevo, căruia prietenii îi spuneau Hamo) și de soția lui, Slavița, sîrboaică născută la Belgrad. Cei doi se refugiseră la Praga în timpul războiului bosniac de la începutul anilor 1990.
Locul era foarte mic, avea doar șase mese, și era frecventat aproape în totalitate de jurnaliști de la Europa Liberă.
Nu mai știu cine l-a descoperit - probabil directorul departamentului Human Resources de la radio, Dick Wiest, care fusese pe vremea comunismului lectorul american de la Facultatea de filologie din Cluj.
Lui Hamo îi plăcea enorm să asculte muzică - și de fiecare dată când ajungeam eu acolo mă întreba dacă am mai cumpărat vreun disc nou.
Mi-am adus aminte de restaurantul lui Hamo, pentru că acolo am ascultat prima oară muzica pe care v-o propun azi la Dicționarul de sunete rare în seara când am primit - la radio prin poștă - acest album, probabil prin 2003.
Trupa se numește Lucha Libre, din ea fac parte (sau făceau parte, nu știu dacă acest grup mai există) cinci japonezi: Teruhiko Heima - trombon, Akifumi Minamimoto - saxofon, Shoiki Murota - clape, Jun Tsutusui - tobe, Takashi Sakuma - ghitară, şi un chinez din Hong Kong (sau așa pare după nume) Lee Young Sin - bass.
„Un grup jazz/punk/electronic”, scrie pe pagina de net a magazinului de discuri Soul Jazz Records din Londra în dreptul trupei Lucha Libre.
Numele formaţiei e traducerea în limba spaniolă a ceea ce americanii numesc wrestling, un fel de lupte libere - acel amestec violent de sport şi spectacol, foarte popular dincolo de ocean, și nu numai acolo.
Piesa se numeşte „Tama, Tama”, iar albumul, intitulat „Lo IQ, Hi Power” (un titlu ce pare să trimită direct la mintea puţină şi muşchii umflaţi din ringul de wrestling), a fost înregistrat în 1999, la Osaka, în Japonia.
