Linkuri accesibilitate

Dreptul la semnătură


Acum şapte ani, pe 26 iunie 2013, pleca la cele veşnice Dumitru Matcovschi, înainte de toate un Nume, şi abia după – poet, dramaturg, romancier, academician şi, nu în ultimul rând, bărbat al neamului. L-am cunoscut destul de bine, fiind colegi de redacţie în anii ’90 la revista Basarabia, diriguită de Domnia Sa; în anii 2000, n-a fost săptămână (iar în unele săptămâni, n-a fost zi) să nu stăm de vorbă, de cele mai multe ori la telefon, dar şi faţă către faţă. Omul era, fără să exagerez cât de puţin, o Conştiinţă, fiind conectat prin toate fibrele fiinţei la realitate – îi păsa de tot ce se întâmplă cu Uniunea Scriitorilor, în anii ’87 – ’90 în avangarda mişcării de Renaştere naţională, iar apoi tot mai „supt vremi” (& preşedinţi şi varii partide de guvernământ – singura variabilă neschimbată fiind chiar… preşedinţia lui Mihai Cimpoi, de la Independenţă până hăt în octombrie 2010), şi tocmai din acest motiv criticată la scenă deschisă de către autorul Neamul-ui Cain; totodată era foarte preocupat de soarta Academiei de Ştiinţe a Moldovei, al cărei membru devenise în 1995, drept care vitupera împotriva „închinării” venerabilei instituţii şi a imixtiunii politicului în activitatea acesteia. Nu o dată m-am întrebat, în ultimii doi-trei ani, ce-ar fi spus, de la înălţimea autorităţii sale morale, academicianul Dumitru Matcovschi despre înstrăinarea unor Institute de Cercetare ale AŞM şi subordonarea lor unor Ministere. Mai exact, ce ar fi scris, căci Domnia Sa era eminamente un om al cuvântului, rostit cu demnitate, dar şi om de cuvânt care nu se mulţumea doar să scrie şi să publice (cu tot mai multă dificultate, în ultimii săi ani de viaţă – până şi hebdomadarul Literatura şi Arta i-a refuzat în câteva rânduri unele articole bătăioase), ci le mai şi citea prietenilor & cunoştinţelor la telefon. Om al imperativului categoric, poetul ţinea să aducă la cunoştinţa tuturor ceea ce-l frământă, o făcuse şi în vremuri mai vitrege – în februarie 1987, publica în Literatura şi Arta „Hoţ în rezervaţie”, iar peste o lună, în aceeaşi curajoasă (pe-atunci) revistă a scriitorilor, şi „Povara istoriei”, eseuri de mare cutezanţă civică –; de ce şi-ar fi ţinut gura în vremuri ceva mai democratice?! (Între paranteze fie spus, mi-a citit la telefon zeci de poeme manifest, şi tot pe-atâtea articole de atitudine – nu-mi cerea să fiu neapărat de-acord cu el, voia doar să fie auzit şi înţeles, iar dacă mai şi veneam c-o sugestie sau cu un gând demn de luat în seamă, se arăta receptiv. Pe ultimul său volum de poeme antum, Neamul Cain, Ştiinţa, 2008, îmi scria chiar de ziua morţii lui Eminescu:

L-am văzut o singură dată în robă de academician, nici măcar nu la AŞM, ci în satul său de baştină, Radul Raşcov, unde şi-a sărbătorit cei 70 de ani de la naştere, într-o luminoasă zi de 20 octombrie 2009. În viaţa de zi cu zi, Dumitru Matcovschi nu avea nevoie de semne exterioare ca să-şi decline identitatea de om de litere, era el însuşi o Instituţie, o Academie de Litere – deloc întâmplător, a fost petrecut pe ultimul drum de la AŞM, şi înmormântat în satul de baştină, lume de pe lume venind să-şi ia rămas-bun de la cel care nu s-a temut să spună, sus şi tare, ce crede şi ce-l doare. Şi astăzi îmi răsună în urechi versurile lui din 1967: „Omule, de ce-ai tăcut?/ Şi pe suflet ţi-au călcat./ Şi ţi-au spus că eşti un altul,/ nu eşti cel adevărat.// Omule, de ce-ai răbdat/ şi ţi-ai zăvorât în piept/ inima, când ai aflat/ că eşti pe de-a-ntregul drept?// Omule, de ce ai strâns/ mâna care te-a lovit/ şi ţi-ai aplecat obrazul,/ şi de ea l-ai alipit? (…)” (Să nu uităm şi de faptul că i s-a dat la topit, în 1969, volumul de versuri Descântece de alb şi negru – la doar 30 de ani; nu s-a frânt, din contră!)

Cu atât mai abitir se simte absenţa unui Dumitru Matcovschi, alias Omul-Conştiinţă, în aceste vremuri ticăloşite, când mai multe instituţii ale statului, dar şi uniuni de creaţie şi forumuri culturale & academice au fost „subordonate politic”, mai întâi PCRM, apoi PLDM, iar în ultimii ani, nici nu PDM, ci unui singur om, numit şi Păpuşarul, astăzi fugar. Cine ar putea să afirme că toate aceste instituţii captivate, rând pe rând, de prin 2015 până în 2019, şi-au redobândit de pe-o zi pe alta libertatea de mişcare & acţiune, de vreme ce în fruntea acestora sunt oameni ai fostului regim (după principiul: „La vremuri noi, tot noi!”)?! Altminteri, încă în data de 21 ianuarie 2019 a fost înregistrată, cu nr. 37, la secretariatul AŞM, o Adresare semnată de mai mulţi savanţi, prin care se cerea convocarea unei Adunări Generale, în vederea alegerii unei noi conduceri. (Textul e redactat de acad. Mihai Cimpoi, care îl şi semnează primul, ba chiar corectează – manu propria – o mică scăpare de pe pagina a doua.) Nu aş fi revenit la subiectul acestei Adresări, dacă pe site-ul AŞM unul dintre semnatari, acad. Boris Găină, nu mi-ar cere „exprimarea scuzelor publice și dezmințirea informației răspândite în articolul Pentru gândirea liberă în același spațiu mediatic, în care a fost publicat articolul menționat” – întrebarea mea este: CE să dezmint? autenticitatea unui document oficial, înregistrat la secretariatul AŞM în 21.01.2019, cu numărul de ordine 37?

(Sau, între timp, lucrurile s-au îndreptat într-atât, încât documentul nu mai este la ordinea de zi?! (Parcă n-aş crede, judecând după numeroasele documente video & materialele scrise de pe net.) Umila mea persoană nu a făcut decât să informeze despre o stare de fapt, cu cărţile pe masă (a se vedea Adresarea de mai sus), fără parti-pris; nu pot să nu mă întreb, dat fiind reacţie supărată de pe site AŞM, ce are să li se întâmple filologilor semnatari ai Apelului citat în materialul pomenit mai sus? Şi academicienilor care au adus critici întemeiate actualei stări a lucrurilor de la tribuna AŞM? (Alte întrebări, mai grave, nu ţin de competenţa mea – drept care e firesc să se pronunţe Adunarea Generală a AŞM asupra legalităţii deciziilor înaltului forum ştiinţific din ultimii ani, dacă nu cumva chiar Guvernul & Preşedinţia.)

Să revenim însă la omul de caracter Dumitru Matcovschi, cu care am avut polemici scrise & dispute principiale, rămânând totodată în relaţii de colegialitate şi, îndrăznesc să cred, chiar de prietenie, şi de la care am învăţat că adevărul trebuie rostit sus şi tare, oricât de mult i-ar deranja pe unii. Pur şi simplu, nu-mi vine a crede că, în 2015, acad. Dumitru Matcovschi ar fi asistat fără replică la încălcarea statului AŞM, odată cu realegerea, pentru al treilea termen consecutiv, a lui Gheorghe Duca; că nu ar fi protestat la înstrăinarea Institutelor de Cercetare şi subordonarea lor Ministerelor de resort de-acum doi ani; că astăzi nu ar fi făcut tot ce-i stă în putinţă spre a-i reda venerabilei instituţii statutul de Înalt For Ştiinţific, al cărui blazonul de nobleţe îl constituie actul prin care recunoştea (la începutul anii ’90, pe vremea guvernării agrariene!) limba română drept denumirea corectă a limbii de stat vorbită în Republica Moldova. Întrebări retorice, căci iată ce spunea poetul în acelaşi poem de-acum peste jumătate de veac: „Omule, de ce te dai/ toată viaţa după vânt?/ Nu eşti iarbă, nu eşti pai./ Cum să n-ai un legământ?// (…) Ai părinţi, tu ai părinţi?/ Dar copii? Ţi-i înainte?/ Cum să vinzi pe trei arginţi/ tot ce-i sfânt şi nu se vinde?// Taci şi faci. Şi azi mai taci./ Sec. Pe dinăuntru sec./ Nici de moarte n-ai să tragi?/ Veşnicia ţi-o deneg”. Qed

Nota Bene: oricine are ceva de spus, poate şi este rugat s-o facă la rubrica „Vezi comentarii”.

Vezi comentarii (1)

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG