Linkuri accesibilitate

Dureroasa moștenire a vechiului regim


vladimir-tismaneanu-blog-2016

Într-o țară în care comunismul a ajuns literalmente odată cu baionetele Armatei Roșii, în 1944, stalinizarea nu avea cum să-i fie altfel decât nemiloasă și chinuitoare. Vreme de decenii, tradițiile naționale au fost negate și calomniate. N-a fost permisă nicio reformă autentică și n-a apărut niciun grup reformist în sânul partidului. După ascensiunea la putere a lui Nicolae Ceaușescu în 1965, România a încercat să se distingă de celelalte țări ale Pactului de la Varșovia printr-un soi de anti-sovietism vocal, însă nu foarte eficient.

Destalinizarea a fost evitată în numele de-satelizării. Ceaușescu s-a străduit să promoveze unicitatea experimentului său socialist prin apelul la tot felul de mituri naționaliste. Și nu doar că a pretins a fi geniul național al poporului român, ci și întruchiparea partidul comunist ca o „continuare” a luptei tracice și dacice împotriva opresorilor străini. Minoritățile etnice, în special cele 1.7 milioane de maghiari, trebuiau să devină parte integrantă a „națiunii omogene socialiste românești”. Pe măsură ce cultul personalității lui Ceaușescu a atins proporții grotești, conducerea oligarhică de partid a fost înlocuită de o clică dinastică alcătuită din lider, soția acestuia, mezinul familiei, Nicu, și câteva rude și sicofanți de carieră.

Economia ajunsese în ruine din cauza obsesiei liderului pentru industria grea și o dorință compulsivă de a obține independența financiară și energetică. Până la finalul perioadei ceaușiste, România își achitase întreaga datorie externă. Rezultatul s-a tradus în penurie alimentară, apartamente neîncălzite, nesfârșite cozi la produse de bază și un infinit sentiment de deznădejde. Socialismul dinastic a dus la una din cele mai grave crize trăite vreodată de vreun regim leninist. Nu e de mirare că efectul Gorbaciov l-a paranoizat pe Ceaușescu și i-a însuflețit pe mulți români.

Unii din rândurile birocrației de stat erau pregătiți să folosească o explozie de revoltă populară pentru a se descotorosi de Ceaușești. Acesta a fost sensul rebeliunii din decembrie 1989: o izbucnire spontană de furie antidictatorială l-a alungat pe Ceaușescu de la putere, dar a eșuat în a genera o revoluție sistemică. În schimb, un grup de versați aparatcici comuniști și-a croit drum spre cârma țării, a declanșat un război al nervilor și a inventat un „pericol terorist”, justificându-și lovitura prin invocarea vidului de putere.

Așa se face că, încă de la începutul înstăpânirii sale, primul președinte post-Ceaușescu al României, Ion Iliescu, a simțit că ar fi singura persoană capabilă să garanteze stabilitatea și ordinea țării. În majoritatea celorlalte țări ale fostului Pact de la Varșovia, revoltele din 1989 au dus la eliminarea de la putere a vechilor elite comuniste. Într-unele, foștii comuniști s-au întors mai târziu la guvernare, însă într-un sistem fundamental diferit și doar după ce-și abandonaseră fără echivoc toate iluziile leniniste.

În țări precum Polonia și Ungaria, consolidarea instituțiilor și procedurilor democratice a permis o alternanță normală la guvernare, între foști comuniști (rebotezați socialiști) și adversarii lor politici. Indiferent de ce ar fi putut crede lumea despre recomandările democratice ale unor Aleksander Kwaśniewski sau Gyula Horn, n-a existat niciun dubiu asupra faptului că aceștia nu intenționează să reinstaureze o ordine autoritară și ideologic monolitică. În tot acest timp, în România, singura țară în care prăbușirea vechiului regim a fost acompaniată de violență în masă și de eliminarea fizică a dictatorului și soției sale, prima președinție și jumătate (1990–1996) a lui Ion Iliescu a oferit cea mai palidă ruptură instituțională cu trecutul comunist.

Vezi comentarii (1)

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG