Cea mai mare eroare în cazul artistic Dylan e supoziția - de fapt, acuzația - de cameleonism. Capacitatea de re-generare a lui Dylan are un singur rival, în fabrica de identități David Bowie, deși Bowie a fost incomparabil mai teatral și a lucrat, mereu, cu trusa la vedere. Dylan a reușit același lucru fără efort li decor. Căci Dylan nu și-a copiat epocile ci le-a ajutat să înțeleagă că împart același libmbaj. Din acest motiv continuitatea lui Dylan e credibilă și acceptată de generații care nu mai împart, în rest, nimic altceva. Abia când limbajul de bază al culturii muzicale populare occidentale cade, la mijlocul anilor 2000, Dylan nu mai are sens și audiență. El devine irecognoscibil într-o cultură care s-a auto-dizolvat și a păstrat doar automatismul supremației comerciale.
Însumînd, Dylan și nu altcineva e cultura populară modernă clasică, așa cum a condus ea mersul trăirilor și canoanelor colective între 1960 și 2000. Talentul lui Dylan e uriaș dar asta nu înseamnă că trebuie supradimensionat. Și nici restrîns. În materie de creativitate, Dylan are un singur egal: cuplul Lennon-McCartney. Aceste două centre de fertilitate scandaloasă au compus tot s-a putut produce, imita și prelungi în muzica populară modernă. E greu de spus cine a scris mai multă muzică fără cusur dar e ușor de spus că Dylan a făcut poezie stimabilă și autonomă, acolo unde multă lirică Beatles e auxiliarul formal al refrenelor. Beatles nu au avut niciodată pretenția poeticii textuale. Dylan a scris multe versuri notabile și asta l-a împiedicat să fie vreodată un artist pop. Însă premiul Nobel pentru literatură acordat lui Dylan în 2016 e o eroare și un abuz. O eroare pentru că Dylan e un mare muzician care scrie poezie inventivă , are umor și surpriză. Dar nu un mare poet care fredonează în fundal. Un abuz pentru că lirica lui Dylan e o formă de imaginație abilă și nu literatură propri-zisă. De altfel, Dylan însuși a evitat ceremonia care urma să îl facă scriitor de canon și nu s-a prezentat pentru a primi Nobelul.
În acest punct, e cazul să vorbim de capacitatea rece și manipulativă cu care Dylan și-a dominat epoca, publicul și colegii. Niciodată un emoțional, Dylan a înțeles cu o claritate aproape cinică mersul lumii artistice, al faimei și timpurilor. Dylan n-a zăbovit niciodată prea mult sau periculos de mult în indolența vreunei etichete sau în sânul vreunei ideologii. Dylan a schimbat repertorii și grupuri, a făcut vânt colegilor, iubitelor și producătorilor, a ironizat criticii, s-a lepădat lejer de angajamente politice inițiale și și-a sfidat publicul cu ”nesimțirea” unui zeu care se face astfel mai bine slujit.
Dylan a practicat o distanță aproape disprețuitoare care i-a dat perspectivă și control, într-o lume dependentă pînă la adicție de propriile pasiuni. Asta explică de ce anume Dylan n-a aterizat în nici o epocă și nu s-a predat decît odată cu diminuarea fizică a propriei persoane. Manipulator? Indiscutabil. Dar nu farseur. Dylan a creat enorm într-o cultură muzicală obișnuită, mai degrabă, să repete unul și același standard al rebeliunii transformată în postură fixă. Fără Dylan am fi avut o muzică populară modernă plină de zgomot și instincte. Un zid sonic fără altă istorie decît propriul volum. Prezent și complice la nașterea ei, Dylan a făcut din muzica ultimilor 60 de ani un fel de trăi popular și personal, o tradiție nouă clădită pe toate tradițiile dinaintea ei. Dylan istoricul a plasat muzica populară modernă în cultură.