Aventura statală a RDG s-a dovedit a fi un castel din cărți de joc, în fapt un penitenciar cu pretenții statale, care fără sprijin constant din partea URSS nu ar fi avut șanse reale de supraviețuire. Mi se va spune, poate, că folosesc retorica Războiului Rece. Așa să fie, nu am niciun motiv să roșesc, a fost o retorică fără de care ne-am fi sufocat în marasmul terorii directe și indirecte, al capitulărilor, trădărilor, delațiunilor, complicităților și suspiciunilor. Grație (și) acelei retorici s-a putut respira dincolo de Cortina de Fier. Mărturiile abundă, cadavrele celor împușcați pentru că încercau să sară Zidul Berlinului depun mărturie. A nu admite aceste lucruri este de-acum o chestiune psihanalizabilă.
Am văzut prima oară acel Zid în 1968, eram, împreună cu mama mea, într-o excursie în RDG prin ONT. Veniserăm de la Praga, era la începutul lui august, ne întâlniserăm cu prieteni de-ai mamei din anii Războiului Civil din Spania. Președintele Frontului Național era doctorul František Kriegel (1908-1979) care lucrase în spitalul Brigăzilor Internaționale. După invazia Cehoslovaciei, în august 1968, Kriegel a fost singurul membru al Prezidiului Comitetului Central care a refuzat să semneze infamul protocol impus de sovietici, debutul macabrei „normalizări”.
Atmosfera în Berlinul de Est era dezolantă. Nu te puteai apropia de Zid, doar zăreai Poarta Brandenburg. În depărtare, în zona vestică, panoul luminos cu știri necenzurate ale grupului de presă Springer, totul era pustiu în jur: tăcere, teamă, disperare. Panouri cu lozinci: „Je stärker der Sozialismus, desto sicherer der Frieden”/„Cu cât mai puternic socialismul, cu atât mai durabilă pacea”. Grănicerii din punctele de observație erau instruiți să tragă în oricine va încerca să evadeze din „paradisul” lui Ulbricht și Honecker. Peste ani, Ronald Reagan va rosti istoricul discurs în care l-a îndemnat pe Gorbaciov să demoleze acel zid sinistru. Forțat de rațiuni interne și externe, în cele din urmă, țarul revizionist de la Kremlin a decis să nu mai cauționeze „lagărul socialist”. Dictatorii locali erau acum orfani, nu mai puteau spera în aplicarea „Doctrinei Brejnev”, unica lor șansă de a rămâne la putere. Se intensificau acțiunile disidente, în Polonia regimul accepta să negocieze cu exponenții sindicatului liber și autoguvernat Solidarność.
A venit apoi annus mirabilis 1989 și imposibilul s-a petrecut: pe 7 octombrie, în prezența lui Gorbaciov, demonstranții cereau schimbări radicale, în noiembrie Zidul a căzut, dictatura PSUG (Partidul Socialist Unit din Germania) s-a prăbușit, a urmat finalul RDG și unificarea țării. „Miracolul economic est-german” era de fapt un enorm bluf. Ceea ce ideologii oficiali numeau „avanpostul socialismului în Vest” s-a dovedit o ficțiune ideologică, rezultatul diktat-ului sovietic, o organizare efemeră întemeiată pe militarism, teroare, propagandă, minciună și frică. „Primul stat german al muncitorilor și țăranilor” nu era nici stat, nici german, nici al muncitorilor, nici al țăranilor. În momentul prezentării în fața Bundestagului a concluziilor Comisiei conduse de fostul disident, pastorul Reiner Eppelmann (azi, 75 de ani), privind dictatura PSUG (SED) și consecințele sale, Roman Herzog, președintele din epocă al Germaniei, a numit RDG ein Unrechtsstaat, opusul statului de drept, deci statul de nedrept. Nimic nu a simbolizat mai flagrant acest stat de nedrept ca odiosul Zid al Rușinii. În final, visul libertății a învins coșmarul betonului armat și al sârmei ghimpate. „You cannot be stronger than our dream of liberty”/ „Nu poți fi mai puternic ca visul nostru de libertate”.
