„Era ceva cu luna februarie. (…) Era ceva cu faptul că fusesem CONCEPUTĂ în februarie, eu, care mă născusem la sfârşitul lui octombrie. Era soarta mea, februarie. (…) Februarie – eu. Eu – februarie”, spune la un moment dat personajul Sylvia Plath în romanul Euforie, semnat de suedeza Elen Cullhed (n. 1983), Editura Trei, 2022. Mai are de trăit un an – chiar anul descris cu lux de amănunte în cele 320 de pagini ale cărţii, de parcă romanciera, mai tânără cu jumătate de veac, ar fi fost de faţă –, căci în 11 februarie 1963 poeta Sylvia Plath şi-a pus capăt vieţii.
Cum e când doi poeţi importanţi, Ted Hughes (1930-1998) şi Sylvia Plath (1932-1963) – cea din urmă atinsă de geniu, în plus aureolată de mit, dat fiind sinuciderea-i, la doar 30 de ani – fac casă comună; şi în ce Iad pot transforma, prin eforturi conjugate, Grădina Paradisului, alias casa lor de la ţară (Devon, Anglia), în care vine pe lume cel de-al doilea copil al cuplului; nu în ultimul rând, cum scrisul care la începuturi i-a atras reciproc, tocmai scrisul îi desparte tot mai mult, acum că Sylvia se ocupe de copii, iar Ted îşi vede de cariera lui literară, în ascensiune – „Cullhed descrie cu o remarcabilă intuiţie şi cu multă duioşie ciocnirea violentă, neîntreruptă dintre condiţia de mamă şi cea de soţie perfectă şi, totodată, dintre poezie şi frumuseţe” (Afton-bladet) –, şi ce se alege din toate astea, chiar că „e o experienţă atât de fascinantă, încât vrei să-i fii alături personajului până la sfârşit” (Svenska Dagbladet). Urmărind aşadar intriga – în mare, cunoscută –, m-am simţit nu o dată violentat de o scriitură fără menajamente, de-ar fi să citez aceste două fragmente (nici măcar cele mai dure!), în care personajele îşi încrucişează privirile, ai zice săbiile – Sylvia Plath: „Era şi el singur, groaznic de singur. Era captiv în soarta lui (…) plin de viermi care o să mişune pe corpul lui când o să moară… Tu nu vezi, Ted, că suntem legaţi pe viaţă? Nu vezi că dacă mă părăseşti, o să laşi în urmă exact ce ţi-ai dorit toată viaţa? (…) Sunt prea puternică pentru tine? Sunt o poetă prea intensă?”; Ted Hughes: „Tu eşti fascista nenorocită, Sylvia! (…) În toţi aceşti ani cu mine, ai încercat să dirijezi totul cu mâna ta de fier! Sub deviza că eşti victimă, ai controlat totul cu imperialismul tău american narcisist! Tu, cu mândria ta, cu narcisismul tău (…) tu ai fost făptaşa tot timpul, tu eşti fascista aia nenorocită” (şi peste câteva pagini, această scatoalcă verbală: „– Sylvia Plath. Mi-aş dori să mori”).
Or, romanul începe cu secvenţa ŞAPTE MOTIVE CA SĂ NU MORI, datată 7 decembrie, 1962, Devon (aşadar, Sylvia mai are de trăit puţin peste două luni!), din care desprind: „… ce vină am eu că am fost o femeie care a putut să iubească şi să fie frumoasă, c-am nimerit în casa lui, în familia lui, în Anglia lui, în moştenirea lui vulgară, cu hainele murdare de cărbune. Voiam să împărtăşesc ce aveam cu el, voiam să-i dau din înţelepciunea mea, din talentul meu…”, pentru ca, în cele din urmă, tot mama – şi nu poeta de geniu! – să aibă ultimul cuvânt, al genelor:
„6. Frieda, oh, Frieda.
7. Nicholas.”
13 februarie ’23
