În 1994, urma să „schimb prefixul”, ceea ce nu mă speria câtuşi de puţin – la 30 (încă) neîmpliniţi, eram la casa mea, şi erau în viaţă şi bunicii paterni, şi bunica maternă, şi bineînţeles mama şi tata. (N-a durat, pe 31 august avea să plece bunica Emilia.) Recitind, pe sărite, jurnalul acelui an, am dat peste această notă din 2 martie 1994:
„Un regat pentru o carte!!! (O dovadă în plus că odată spuse/scrise, cuvintele atrag realitatea: după scrierea rândurilor de mai sus, am început să-mi răvăşesc biblioteca şi, în cele din urmă, am găsit volumul Martei Petreu, Teze neterminate. Am citit câteva eseuri – despre Preda, Eliade –, dar abia cel despre Elias Canetti m-a impresionat în mod special. Şi anume – „coincidenţa” dintre adolescentul Canetti şi „idealul” meu de viaţă, exprimat de mama lui Elias: «ştii să-ţi organizezi bine o viaţă comodă. Singura ta grijă este să-ţi rămână destule cărţi de citit» (Limba salvată). Cât adevăr în această sentinţă laconică! (…) Să citesc numaidecât Muntele vrăjit!)”
Am redeschis, după mai bine de două decenii, cartea lui Elias Canetti (laureat Nobel, 1981), de data aceasta într-o altă ediţie – Limba salvată, Art, 2012 –, iar conexiunea cu textul (plin de sublinieri, şi nu doar ale mele!) s-a produs instantaneu. Atât că, în anul de graţie 2020, când din lista iniţială (vezi aliniatul întâi) mi-a mai rămas doar tata, am citit cu alţi ochi anumite pasaje. „Tonul” l-a dat această notă de la p. 90:
„Cel mai puternic proliferează în noi frica, nu ştim cât de puţin am însemna fără frica îndurată. Una din caracteristicile omului este tendinţa de a se lăsa pradă fricii. Nici o frică nu se pierde, dar ascunzişurile ei sunt enigmatice. Poate că dintre toate, ea este cea care se transformă cel mai puţin. Când mă gândesc la anii primei copilării, îmi vin în minte mai întâi spaimele, în care aceştia au fost deosebit de bogaţi. Multe le regăsesc abia acum, altele pe care nu le voi mai găsi niciodată formează probabil secretul care naşte-n mine dorinţa unei vieţi nesfârşite”.
(În paranteză, nu pot să nu amintesc şi opinia poetului Rainer Maria Rilke, ferm convins că „Les oeuvres d’art sont toujours les produits d’un danger couru, d’une expérience conduite jusqu’au bout, jusqu’au point ou l’homme ne peut plus continuer” – q.e.d.)
Altminteri, chiar prima experienţă – „Amintirea mea cea mai timpurie este muiată în roşu!”, aşa începe cartea – se datorează fricii, fragmentul merită citat:
„În faţa noastră, (…) un bărbat zâmbitor vine spre mine. Se apropie mult de mine, se opreşte şi-mi spune: «Arată limba!». Eu scot limba, el bagă mâna în buzunar, scoate un briceag, îl deschide şi duce lama foarte aproape de limba mea. «Acum îi tăiem limba.» Eu nu îndrăznesc să-mi retrag limba, el se apropie mult mai mult, în curând o va atinge cu lama. În ultima clipă îşi retrage cuţitul…”
Preţ de 360 de pagini, fricile îl însoţesc pe micuţul, apoi adolescentul Elias, crescând odată cu el şi diversificându-se; să-l urmăm: „Spaima de ei [lupi] era întreţinută prin poveştile pe care le-am auzit de la fetele bulgăroaice (…) Erau foarte tinere, probabil de 10-12 ani, şi fuseseră aduse de familiile lor de la ţară şi aranjate ca servitoare în casele celor bogaţi. Când se întuneca, fetelor li se făcea frică. Pe o canapea, lângă fereastră, ne înghesuiam toţi împreună – pe mine mă luau la mijloc – şi atunci îşi începeau poveştile cu vârcolaci şi vampiri. Abia se sfârşea una şi începea următoarea, era înspăimântător, dar totuşi mă simţeam bine, înconjurat de fete.” Peste doar câteva pagini, o primă metamorfoză: „Cred că apariţia cometei m-a scăpat de lup, teama mea de copil s-a vărsat în teama generală a acelor zile, căci niciodată n-am văzut oameni atât de agitaţi ca-n timpul cometei (…) priveau fix la cer, unde se vedea imensa şi luminoasa cometă. (…) iar eu eram pentru prima dată treaz la acea oră târzie şi acesta a fost pentru mine adevăratul eveniment”.
(Sar alte „frici” – aia legată de SCRIS merită cel puţin amintită, de vreme ce „de dragul scrisului luasem securea armeanului cu care voiam să-mi omor verişoara”; fundamentală, deja la persoana a treia, precizarea: „…erau evrei şi «scrisul» însemna pentru toţi foarte mult”.)
În fine, frica de moarte, care începe de departe – când părinţii micuţului Elias se hotărăsc să părăsească Rusciucul pentru Viena, oraşul în care s-au iubit în tinereţe, iar bunicul patern se opune din răsputeri, dar văzând că nu-i poate nicidecum opri, „l-a blestemat în mod solemn pe fiul său, în grădină, faţă de toate rudele prezente, care ascultau îngrozite. Le-am auzit vorbind între ele cum că n-ar exista nimic mai groaznic decât un tată care-şi blestemă fiul”. De menţionat că Elias are o relaţie privilegiată cu tatăl său, care „nu mi-a spus niciodată, aşa cum fac adulţii de obicei, că poveştile nu sunt adevărate; pentru asta îi sunt deosebit de recunoscător, poate că şi azi le consider adevărate”. Iată şi dezlegarea, la scurt timp de la blestem (atât că totul se întâmplă la Manchester): „Mama s-a întins mult în afară, m-a văzut stând lângă copac cu Alan şi a început să strige disperată: «Fiul meu, tu te joci şi tatăl tău e mort! Te joci, te joci şi tatăl tău e mort! Tatăl tău e mort! Tatăl tău e mort! Te joci, şi tatăl tău e mort!» Striga din răsputeri, striga pe stradă, până a fost luată şi dusă înapoi în cameră, se împotrivea, am auzit-o strigând şi, când n-am mai văzut-o, am mai auzit-o încă mult timp strigând. Odată cu strigătele ei a pătruns în mine moartea tatălui meu şi n-a mai ieşit niciodată”. Elias are doar 7 ani (de-acasă, primii 6) şi tocmai a învăţat ceva esenţial despre viaţă, el care, până de curând, „nu credea că ceva ar putea fi mort”. Vor mai trece alţi câţiva, puţini, şi o spaimă şi mai teribilă – în faţa misterului naşterii („Ştiu cum se fac copiii (…) aşa cum cocoşul calcă găina, aşa calcă bărbatul femeia”, îi spune Schiebl, c-un an mai mare, iar reacţia băieţelului de 10 ani e furioasă: „Minţi! Nu-i adevărat! „Eşti un mincinos!”) – îl va marca într-atât, încât îi cere chiar mamei lui să dezmintă, iar aceasta se execută pe loc: „Fiule, o crezi pe mama?” „Da, da!” „Copiii se nasc altfel, într-un mod frumos. O să-ţi spun mai târziu. Pe tine nici nu te interesează încă!”
Mă opresc aici, înainte ca frica următoare, în faţa unui posibil mariaj al mamei (văduvă cu trei copii la nici 30 de ani) – „«Dacă te măriţi, mă arunc de la balcon în jos!» Era o ameninţare groaznică, spusă-n serios, sunt absolut sigur că aş fi făcut-o” – să fie potenţată de una şi mai cumplită, iat-o: „Pătrunderea unor cărţi străine în viaţa mamei îmi producea o frică mult mai mare decât domnul conferenţiar personal”; or, izbânda băiatului ce „veghea cu ochi incoruptibil de copil la fidelitatea [mam]ei” se întoarce în dramă: „Într-o noapte a venit cu lacrimi în ochi la mine în dormitor, spunându-mi: «S-a terminat cu cărţile, n-o să mai pot citi niciodată.» (…) A fost o ieşire atât de pătimaşă, încât m-am speriat”.
Şi iată şi fraza de luat aminte, à tout jamais: „N-o mai păzeam pe mama ca înainte (…) Nu numai că fiecare ştia ce făcea celălalt, fiecare simţea şi gândurile celuilalt, iar fericirea şi densitatea acestei înţelegeri consta şi-n tiranie”. Nu-i păziţi pe cei dragi, aveţi însă înţelegere unii pentru alţii!
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.