La drept vorbind, alegerile legislative din 11 iulie curent deja au pedepsit o bună parte a clasei politice din Republica Moldova, astfel încât partide „cu tradiţie” – dacă, sigur, se poate numi tradiţie parcursul zigzagat din ultimele trei decenii – nu se mai regăsesc în noul Parlament, ale cărui lucrări tocmai au fost inaugurate luni, 26 iulie. Laitmotivul campaniei electorale a fost lupta cu marea corupţie – până şi cei certaţi cu legea, dacă nu cumva tocmai aceştia în primul rând (doar Rizea, iar pe ultima sută de metri şi Platon cât fac!) se prindeau cu jurământ să facă dreptate, fiecare în felul în care o înţelege. Mai cu seamă s-a insistat pe „aducerea în cătuşe” a lui Plahotniuc & Co, acest gen de „justiţie la televizor” ce dă bine – se credea, fără să se ţine cont de realitatea la zi, alta după scrutinul prezidenţial – la public, dar care totuşi a votat de data aceasta nu atât resentimentar (a scăpat teafără capra vecinului!), cât în funcţie de orizontul de aşteptare. N-o fă trag, aici şi acum, învăţămintele acestei campaniei, întreg acest alineat nu face decât să pregătească terenul pentru o idee lansată acum mai bine de jumătate de secol de Simone Weil (1909 – 1943), pe care îngăduie-mi-se s-o dau in extenso (din pasa lui O. Nimigean, autorul volumului O ureche de om pe o spinare de şoarece, Poilirom, 2020, despre care voi vorbi pe larg la Cartea la pachet):
„Aşa cum singurul mijloc de a-ţi arăta respectul faţă de cel ce suferă de foame este să-i dai de mâncare, singurul mijloc de a-i arăta respect celui ce s-a scos în afara legii este să-l reintegrezi în lege supunându-l la pedeapsa care i se cuvine. Nevoia de pedeapsă nu este satisfăcută acolo unde, cum se întâmplă în general, codul penal a devenit doar un procedeu de constrângere prin teroare. Satisfacerea acestei nevoi este întâi şi-ntâi ca tot ce vine în atingere cu dreptul penal să aibă un caracter solemn şi sacru; nobleţea legii trebuie să fie înţeleasă de tribunal, de poliţie, de acuzat, de condamnat, chiar în procese mai puţin importante, în cazul în care se ajunge la privarea de libertate. Trebuie ca pedeapsa să fie o onoare, încât nu numai să şteargă ruşine crimei, dar să fie privită ca o educaţie suplimentară, ce obligă la un şi mai mare grad de devotament faţă de binele public. Trebuie, de asemenea, ca durata pedepselor să corespundă cu natura datoriilor încălcate, nu cu interesele de securitate socială.”
(Înrădăcinarea; titlul original: L’Enracinement, publicat postum în 1949)
Suntem – prin „Trebuie ca pedeapsa să fie o onoare, încât nu numai să şteargă ruşine crimei” – la celălalt capăt al pedepsei oarbe – „Sentinţa noastră nu e aspră. Condamnatului i se scrie cu grapa pe trup porunca pe care a încălcat-o”, după ce că „Vina este mai presus de orice îndoială” – din Colonia penitenciară a lui Kafka; or, în ultimul deceniu, dacă nu cumva încă de prin anii ’90, am trăit într-o realitate kafkiană, adevărat îndoită cu I-L Caragiale. Acum stau şi mă întreb: pe mâna cui vor merge noile autorităţi moldovene, a lui Simone Weil (absolut teribilă, această notă a ei, din caietele filosofice: „Ori de câte ori mă gândesc la crucificarea lui Hristos, săvârşesc păcatul invidiei”) sau a lui Franz Kafka?...