Linkuri accesibilitate

Eminescu, Revoluţia română şi star-ul rock


Acum 30 de ani, pe 20 (sau 21, nu ţin minte exact data) decembrie 1989, la Moscova, în Palatul Congreselor din Kremlin (renumitul Кремлевский Дворец Съездов), avea loc serata dedicată centenarului lui Mihai Eminescu (în acelaşi an 1989 s-a bătut şi o monedă de colecţie, de 1 rublă, cu chipul „poetului nepereche” – spre bucuria numismaţilor), asta în timp ce revolta lua amploare în România. Nu mai ştiu prin ce minune am primit şi eu o invitaţie, ca şi mulţi alţi studenţi & doctoranzi basarabeni aflaţi la studii în capitala URSS, şi iată-mă păşind pe covoarele roşii & alunecând pe parchetul făcut lună – pentru prima (şi, cum se va dovedi până-n clipa de faţă, şi ultima) dată în viaţă. Însuşi D.R. Popescu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor din România, atât de îndrăgitul (pentru Duios Anastasia trecea) autor al lui F şi al Vânătorii regale, urma să vorbească despre geniul nostru naţional, iar când a făcut-o… Dumnezeule! un alt geniu – „al Carpaţilor!” – a pus stăpânire, prin efracţie, pe discursul dânsului. Altfel spus, D.R. Popescu a venit cu discursul scris (& aprobat la C.C. al P.C.R. – nu există nici o îndoială în acest sens) de-acasă, cu citate obligatorii din Nicolae Ceauşescu, iar faptul că între timp la Bucureşti & toată ţara tocmai se întâmpla o revoluţie, chiar Revoluţia română, nu părea să-l afecteze. Culmea e că, dintre cei prezenţă în Palatul Congreselor, bună parte era la curent cu ce se întâmpla în Ro – cu atât mai în gol a sunat discursul înaltului oficial român, în care numele „geniului Carpaţilor” a fost rostit de mai multe ori decât cel al poetului naţional sărbătorit. (Aici se cuvine să deschid o paranteză, în care să-i fac loc postării lui Radu Vancu de azi, 16 decembrie:

Acum exact treizeci de ani, pe la ora asta, bărbatul din poză a oprit primul tramvai în Timișoara. Se numea Ion Monoran. Era poet (unul excelent, deși încă nedebutat) – și era unul dintre oamenii care încă aveau instinctul adevărului în România. Așa cum a povestit cândva Daniel Vighi, care era și el de față, Ion Monoran a oprit tramvaiul – a urcat în el – și a strigat cam așa:

– Jos Ceaușescu! Doamnelor, poftiți la Revoluție!

A murit în 1993, cu două ore înainte de întâlnirea în care trebuia să dea spre tipar prima lui carte de poezie. Mulțumim, Ion Monoran. Sper că, așa imperfectă cum e, România pe care o construim să semene tot mai mult cu cea pe care ai visat-o tu.”)

La o zi-două de la serata festivă (decepţionant de oficioasă – se putea altfel ?!?!), deja în apartamentul pictorului Nicolae Guţu, ascultam în trei (alăturându-ni-se şi actorul & regizorul Petru Vutcărău) la un mic tranzistor un reportaj din Bucureşti, iar când printre bruiaje am înţeles că, în cele din urmă, „iubitul conducător” a dat bir cu fugiţii, iar la scurt timp, că a şi fost prins, bucuria noastră nu avea margini – drept care revoluţia a fost sărbătorită, cinstind tradiţia locului, cu ceva tărie («на троих»). Anul 1989 tocmai aducea marea schimbare la faţă a Europei de Est, şi odată cu aceasta şi speranţa unei deschideri – în toamna aceluiaşi an, căzuse Zidul berlinez, probabil simbolul cel mai odios al Războiului Rece.

Şi dacă D.R. Popescu & toţi vorbitorii ar fi vorbit doar despre Eminescu, în termeni strict literari & valorici, efectul ar fi fost unul minim – în URSS-ul acelor ani, lua amploare cultura de alternativă, în avangardă situându-se formaţiile rock ДДТ, Наутилус-Помпилиус, Кино ş.a.m.d. Mai mult decât atât, câteva dintre acestea – Кино, cu Victor Ţoi (1962 – 1990) pe post de solist, protagonistul filmului lui Raşid Nugmanov «Игла́» (premiera: februarie 1989, la Moscova); la fel şi Аквариум, Браво (filmul lui Serghei Soloviov „Assa”, 1987) ş.a. – au reuşit să pătrundă pe marele ecrane, de unde până nu demult îşi duceau existenţa, de azi pe mâine, undegroud. Era vreme rebelilor, din difuzoare se auzea, cu sunetul dat la maxim (la 1987 – Sic!): „Круговая порука мажет, как копоть./ Я беру чью-то руку, а чувствую локоть./ Я ищу глаза, а чувствую взгляд,/ Где выше голов находится зад./ За красным восходом – розовый закат./ Скованные одной цепью,/ Связанные одной целью./ Скованные одной цепью,/ Связанные одной” – la fel cum, cu un deceniu în urmă, răsunau cântecele lui Vladimir Vîsoţki.

(Aici se deschide o paranteză generoasă, de trei decenii, răstimp în care unele formaţii au dispărut, altele au alunecat tot mai mult spre pop, doar foarte puţin rock interpreţi păstrându-şi – într-o Rusie tot mai autoritară – statutul de „neînregimentaţi”. Printre aceştia, şi Iurii Şevciuk, liderul DDT (al cărui hit, «Родина», 1999, eu unul îl consider adevăratul imn al Rusiei din toate timpurile), pe care tocmai îl îmbrăţişez, în poza de mai jos, făcută în aeroportul Chişinău chiar a doua zi după concertul din 29 noiembrie curent, spunându-i: «Спасибо что не прогнулись под Власть!»)

Iurii Şevciuk și Emilian Galaicu-Păun
Iurii Şevciuk și Emilian Galaicu-Păun

XS
SM
MD
LG