Angela Merkel este un caz atipic pentru politica germană. E prima femeie în fruntea guvernului şi prima est-germană care de 16 ani se află în fruntea cancelariatului federal.
Acum se retrage. Se ştia mai de mult de această intenţie. În 2018 a anunţat că a sosit timpul să renunţă la şefia Uniunii Creştin-Democrate (CDU). Succesoarea în această funcţie, Annegret Kramp-Karrenbauer, însă nu a devenit nici succesoarea cancelarei aşa cum şi-ar fi dorit Merkel în urmă cu trei ani. Kramp-Karrenbauer, care astăzi deţine portofoliul apărării, n-a rezistat nici ca şefă de partid. După lupte intestine, funcţia de lider CDU i-a revenit lui Armin Laschet, primul ministru creştin-democrat din Renania de Nord-Vestfalia, care după alegerile din 26 septembrie speră să devină viitorul cancelar. Abia în ultimele săptămîni s-a decis Angela Merkel să se pronunţe în favoarea potenţialului succesor şi să-l sprijine în campania electorală. A făcut-o făra prea multă tragere de inimă. L-a sprijinit doar dintr-un impuls de solidaritate partinică.
Deseori, pragmatismul politic de care a dat dovadă de-a lungul celor 16 ani a fost etichetat drept lipsă de empatie, izvorîtă din rigiditatea protestantă, moştenită de la tatăl ei, un preot lutheran care în 1954 s-a mutat din Hamburg în partea răsăriteană a Germaniei. Într-o mică localitate, preotul administra un cămin în care erau adăpostiţi copii din familii cu probleme sociale. În această împrejurime şi-a petrecut Angela Merkel, născută în 1954, primii ani de viaţă.
Primele clase le frecventează după 1961 în orăşelul Templin, urmînd tot acolo şi liceul. După dispariţia regimului comunist, i-au reproşat unii că fusese membră a organizaţiei de tineret (FDJ). Aceşti critici au trecut sub tăcere faptul că încadrarea în această organizaţie, similară Komsomolului, se făcea automat şi numai un număr infim de tineri nu era înscris. După liceu, Merkel studiază la Leipzig. Ca fiziciană se angajează, în 1978, la Academia de Ştiinţe a RDG-ului, din Berlinul răsăritean. Nu a fost membră de partid.
I s-a mai reproşat şi faptul că nu s-a alăturat organizaţiilor opoziţiei est-germane, apărute în ultimul deceniu comunist şi că şi-a început activitatea politică abia în decembrie 1989, cînd s-a alăturat organizaţiei „Pornirea Democratică” („Demokratischer Aufbruch” - DA).
Această organizaţie (DA) a fost înfiinţată de Wolfgang Schnur, despre care ulterior s-a aflat că fusese un agent Stasi. Mai tîrziu, organizaţia a fuzionat cu Uniunea Creştin-Democrată (CDU).
Ascensiunea politică, propriu zisă, a Angelăi Merkel a început odată cu intrarea în CDU, dominată de personalitatea lui Helmut Kohl care a accelerat unificarea celor două Germanii. În 1991, obţine un mandat parlamentar într-o circumscripţie electorală din land-ul estic, Mecklenburg-Pomerania Inferioară. Este cooptată în cabinetul Kohl pe postul de ministră a tineretului. Datorită tot lui Kohl, devine, între 1994 şi 1998, ministra mediului. Ascensiunea ei continuă şi în cadrul structurilor de partid, ocupînd în 1998 funcţia de secretar general. În urma aşa-numitului scandal al „conturilor negre” ale lui Kohl, se produce ruptura între Merkel şi fostul ei protector. (Helmut Kohl a refuzat să dezvăluie identitatea unor sponsori ai partidului care au transferat milioane de mărci pe conturi ascunse ale creştin-democraţilor. În urma scandalului, Kohl a fost obligat, în 1999, să renunţe la preşedinţia de onoare a CDU.) În anul 2000, Angela Merkel a fost aleasă în fruntea CDU-lui, iar în 2005 parlamentul o alege în funcţia de cancelară – funcţie pe care o va ocupa şi în urma alegerilor din 2009, 2013 şi 2017.
În toţi aceşti ani, guvernul Merkel a fost confruntat cu trei crize majore. Cea financiară din 2007/08, cea a migranţilor din 2015 şi, în 2020, cea a pandemiei de coronavirus, încă în plină desfăşurare. Cursul pragmatic al cancelarei a înmulţit armata contestatarilor interni şi externi. Aripa conservatoare a partidului îi reproşează că ar fi „socialdemocratizat” CDU-ul. Anumite disensiuni s-au manifestat şi în relaţiile cu Uniunea Creştin-Socială (CSU) bavareză.
Ca politiciană europeană convinsă, Merkel a fost atacată de unii care îi reproşau că a subminat intenţionat unitatea etnică a apusului creştin, facilitînd fluxul migranţilor musulmani la comanda forţelor globaliste. Cancelara nu s-a lăsat intimidată. Şi-a urmat cursul declarat euro-atlantic, a pledat pentru continuarea procesului de integrare europeană şi a condamnat fără ezitare naţionalismul şi rasismul.
Angela Merkel va rămîne în istorie ca un mare om de stat. Generaţiile următoare, cu siguranţă, îi vor ridica monumente, nu numai în Germania.
