Linkuri accesibilitate

Eugen LUNGU. Complexul Orfeu


Scriitorul Emilian Galaicu-Păun (Foto: Igor Schimbător)


„Ecrire commence avec le regard d’Orphée (…) l’on n’écrit que si l’on atteint cet instant vers lequel l’on ne peut toutefois se porter que dans l’espace ouvert par le mouvement d’écrire. Pour écrire, il faut déjà écrire” – magistrală spusă a lui Maurice Blanchot, căreia îi „răspunde” scrisul lui Eugen Lungu, omul „spaţiilor deschise”. Scos în format de buzunar, volumul său de eseuri Complexul Orfeu, Arc, 2019, înmagazinează o bibliotecă întreagă, la care se adaugă şi o mică galerie de artă – de-ar fi să fac trimitere doar la „Vermeer între Proust şi Hitler” –, dar şi o canapea a lui Freud (a se vedea „Amurgurile erosului”), şi câte şi mai câte.

Fie că scrie despre corespondenţa lui Mateevici sau „Cămăşile” lui Grigore Vieru, despre „Aglomerările Houellebecq” sau „Fiul” lui Philipp Meyer, „despre tristeţe”, „milă şi milostenie” sau „Cinicii istoriei”, se creează senzaţia că subiectele îl caută pe eseistul nostru, a cărui apetenţă în materie de cultură este egalată doar de competenţa cu care răspunde provocărilor. Abordarea e cvasi monografică, autorul recurgând la surse în mai multe limbi, triate astfel încât să reţină doar informaţia trebuincioasă – totul trecut prin filtrul său de hedonist al lecturii. Exemplară în acest sens e lectura Particule-lor elementare (alias, „Testicule elementare, căci mai mult de jumătate din această proză pare scrisă cu un alt cap decât cel care vârfuieşte gâtul”), urmată de Supunerea, ale aceluiaşi Houellebecq (de ce nu şi Harta şi Teritoriu, romanul încununat cu Prix Goncourt?), per total 67 de pagini, iar concluzia nu e deloc political correctness: „...chiar şi cu atâtea erori, căderi şi inconsecvenţe, atât de blamatul Houellebecq este infinit mai interesant decât cel mai apreciat (are Nobelul!) prozator francez în viaţă – am zis de Patrick Modiano. Pe lângă viziunile apocaliptice ale lui M.H., plicticoasele însăilări ale nobeliatului arată – vorba lui Proust – ca o căcărează de capră pe lângă o balegă de elefant!”

Chiar dacă de mici dimensiuni şi plasat pe final, eseul Complexul Orfeu mi se pare cheia de boltă a cărţii, dar şi o cheie de lectură a eseistului nostru: „Îndoiala îl destramă pe Orfeu – aceasta e marea dramă a artistului. Nu cunosc o metaforă mai sugestivă şi mai profundă a insului creator întors interogativ asupra rostului său de a fi. Îndoiala e un recul al ideii (doar grafomanii nu o au), dar şi un principiu instigator spre autoperfecţionare.”

Vezi comentarii

XS
SM
MD
LG