„Nu am vrut niciodată să scriu cartea aceasta, în care este vorba despre Stieg, despre viaţa noastră, dar şi despre cum este să trăiesc fără el. Mi-a fost răpit de un infarct pe 9 noiembrie 2004”, aşa îşi începe suedeza Eva Gabrielsson (n. 1953), partenera de viaţă a lui Stieg Larsson (1954 – 2004), volumul de memorii Millenium, Stieg şi eu, Pandora M, 2011, ţinând de la bun început să se distanţeze de „Stieg Millenium”, dar insistând pe „omul care a fost una cu mine (…) bărbatul tandru, entuziast, glumeţ, dedicat trup şi suflet, generos…”
200 de pagini trăite la cote maxime, cum a fost şi viaţa celor doi – intelectuali de stânga, militanţi împotriva extremei drepte, cu riscul vieţii – din care sunt atâtea de învăţat (de pildă, că fiecare se face pe sine însuşi: „Ca mai toţi autodidacţii, [Stieg] avea o cultură în egală măsură fenomenală şi eclectică”), marea încercarea fiind cea a despărţirii de omul iubit: „M-am aşezat lângă Stieg şi l-am luat de mână. Părea liniştit.
Îngheţasem cât aşteptaserăm afară...
El era cald, încă. I-am spus: «Uite ce nebunie, tot mai poţi să mă încălzeşti.» (…) Îl mângâiam pe Stieg pe păr, pe frunte, pe obraji… Pe măsură ce se răcea, eu mă încălzeam”. Şi este abia începutul unui drum de combatant – inclusiv, pentru postumitatea lui Stieg Larsson, alături de care a trăit 32 de ani –, început marcat de această teribilă frază a unei cunoştinţe care-i spune „cuvintele cele mai raţionale: «Din fericire, a murit aşa, nu asasinat, cum îţi era atât de frică să nu se întâmple. Imaginează-ţi cum ar fi fost să mai trebuiască şi să urăşti pe cineva toată viaţa!» Cât era de adevărat”.
Dar tot Stieg Larsson are ultimul cuvânt, de dincolo de moarte – răvăşitoare, secvenţa în care Eva Gabrielsson citeşte, la funeraliile bărbatului iubit, un fragment dintr-o scrisoare a lui Stieg cu valoare de testament: „Este pentru prima oară când îţi scriu şi ştiu de ce o fac: te iubesc, te iubesc, te iubesc. Vreau s-o ştii. Vreau să ştii că te iubesc mai mult decât am iubit vreodată pe cineva. (…) Vreau să-ţi aminteşti de mine, dar nu vreau să mă plângi. Dacă am însemnat ceva pentru tine, (…) nu aş vrea să suferi. Nu mă uita, dar continuă să trăieşti. Trăieşte-ţi viaţa”.
Şi-a retrăit-o de fapt, şi tot alături de Stieg, redactând acest volum de memorii Millenium, Stieg şi eu, de mare forţă morală şi intelectuală.
28 septembrie ’20
