Linkuri accesibilitate

Excepţia franceză


Voi face trimitere – a câta oară! – la marele istoric francez Michel Pastoureau, autorul studiului Regele ucis de-un porc, în traducerea subsemnatului (în curs de apariţie la Editura Cartier), pentru a explica „excepţia franceză”, de data aceasta din punct de vedere heraldic. În acest scop, va trebui să ne întoarcem în timp, ajungând pe la mijlocul secolului al XII-lea, când iau naştere stemele, blazonul regelui Franţei deosebindu-se în raport cu toate celelalte, ceea ce-l face pe Michel Pastoureau să vorbească – iar pe noi, să-l ascultăm cu luare aminte – chiar despre o Monarhie vegetală:

Ludovic al VII-lea la zidurile Damasculului și împăratul Conrad al III-lea al Germaniei luptând în Cruciada a doua
Ludovic al VII-lea la zidurile Damasculului și împăratul Conrad al III-lea al Germaniei luptând în Cruciada a doua

Nu vom şti probabil niciodată cine dintre Ludovic al VII-lea sau Filip August a purtat primul stema de azur, semănat cu flori de crin de aur. Ceea ce-i sigur în revanşă, este că aceasta diferă de toate celelalte. În regatele vecine, suveranii nu adoptă steme decât destul de târziu – cel puţin în raport cu unii vasali ai lor –, cel mai des între 1170 şi 1200, ba chiar puţin mai târziu în secolul al XIII-lea în cazul suveranilor din Europa de Nord şi de Est. Regele Franţei nu-i deci în întârziere faţă de alţii. Până şi în Anglia, unul dintre leagănele heraldicii, regele Plantagenet nu adoptă stema decât după 1180: este vorba fie de Henric al II-lea la sfârşitul domniei sale, sau şi mai probabil de fiul său Richard Inimă de Leu, urcat pe tron în 1189. În plus, acesta din urmă şi-a schimbat blazonul la întoarcerea sa din cruciadă, în 1194. Astfel încât stema regală a Angliei, pe câmp roşu trei leoparzi de aur, nu se stabilizează decât cinci ani mai târziu, în 1199, atunci când Ioan Fără de Ţară îi succede fratelui său Richard şi preia armele acestuia din urmă. Sunt aceleaşi pe care le poartă astăzi Elisabeta a II-a în calitate de regină a Angliei.

Leoparzi în cazul regelui Angliei, tot leoparzi în cazul regelui Danemarcei; un leu în cazul regelui Scoţiei, un alt leu în cazul celui al Leonului, încă unul în cazul regelui Boemiei, şi tot un leu în cazul regelui Norvegiei; un cap de taur în cazul regelui Suediei; o acvilă în cazul împăratului Sfântului Imperiu, o alta în cazul regelui Poloniei: majoritatea dinastiilor europene au un animal drept figură heraldică. Nu şi regele Franţei, care a ales o floare, cea mai frumoasă şi cea mai pură dintre toate: crinul. O emblemă pacifică şi virginală şi nu o emblemă războinică împrumutată din lumea sălbatică a bestiarului. Aici ca şi în alte cazuri, regele Franţei se vrea diferit de toţi ceilalţi regi ai creştinătăţii. Va fi o constantă de-a lungul istoriei: regele Franţei nu este un regi ca toţi ceilalţi, el e un rege „prea creştin” care, prin ungerea sa la domnie, a legat cu cerul nişte relaţii privilegiate. Altminteri, anume această formulă i-o aplică mai mulţi cronicari lui Ludovic al VII-lea în secolul al XII-lea rex pius et christianissimus („rege pios şi mult prea creştin”), formulă pe care noile arme regale par s-o proclame sus şi tare, semănând pe un câmp de culoare celestă flori de crin pure şi fecunde ale Fecioarei şi ale lui Crist. Contrar vecinilor săi, dinastia capeţiană şi monarhia franceză nu au nimic animal, ele sunt vegetale.

Această simbolică vegetală se manifestă într-o perspectivă de durată. Nu doar că regele Franţei este singurul suveran al creştinătăţii purtând flori în stema sa, dar el este şi cel care se inspiră din lumea plantelor pentru esenţialul din emblemele şi simbolurile sale. În primul rând, floarea de crin, despre care tocmai am vorbit pe larg. Apoi, ornamente florale sub toate formele, în special sub forma celor două echivalenţe ale arborelui vieţii – temă foarte îndrăgită de iconografa medievale – care sunt fleuronul şi sceptrul floral. Pot fi văzuţi pe sigiliile regilor capeţieni începând cu secolul al XI-lea şi însoţesc domnia fiecărui suveran până la sfârşitul Vechiului Regim. Apoi palmierul – însemn al puterii începând cu epoca biblică, atribut al lui Crist şi al martirilor în Evul Mediu – deja prezent în simbolica regală carolingiană şi pe care regii Capet l-au transformat treptat în sceptru, apoi în mână de justiţie, jucând cu cuvântul palma/ pauma. În sfârşit coroana, care poate fi florală sau în chip de flori de crin într-o mie de feluri, dar care poate de asemenea să fie ornată cu alte motive vegetale (trifoi, palmetă, frunze de ţelină). Toate aceste atribute sunt prezente pe sigiliile regale, unde contribuie la punerea în scenă atât a regelui, cât şi a idealului monarhic şi a politicii dinastice.

S-ar putea adăuga aici alte teme sau motive împrumutate de la lumea vegetală, prezente pe alte suporturi de imagini. Astfel arborele lui Jessé, temă dragă abatelui Suger, care îl pune în mod spectaculos în scenă la Saint-Denis, iar ca urmare devenit un subiect atât de frecvent asociat cu regatul Franţei încât sfârşeşte prin a deveni un adevărat atribut iconografic.

Şi încă, pe la sfârşitul Evului Mediu, imaginea foarte sfântă a Bunei Vestiri, unde crinul este mereu prezent, şi la modul mai general bogata tradiţie florală a Fecioarei (crin, trandafir, lăcrimioare, margarete etc.) din care regii şi prinţii dinastiei Valois se inspiră pe larg în secolele al XIV-lea şi al XV-lea.

Nu în ultimul rând, celebrul stejar al lui Ludovic al IX-lea cel Sfânt care ar putea fi şi el inclus în acest repertoriu vegetal, căci reprezintă un autentic simbol al exerciţiului justiţiei regale. Acesta nu este nici invenţia epocii romantice, şi nici o creaţie de „imagini de Epinal” sau de cărţi de învăţătură din perioada celei de a Treia Republici. Acest stejar găzduindu-l sub coroana sa pe rege făcând dreptate chiar a existat. Joinville, biograful lui Ludovic al IX-lea cel Sfânt, ne-a lăsat o mărturie foarte vie şi care nu poate fi subiect de cauţiune:

Adeseori, pe timp de vară, regele mergea în pădurea de la Vincennes, după liturghie. Aici se sprijinea de un stejar şi ne invita să ne aşezăm în jurul lui. Şi toţi cei care aveau o afacere în curs veneau să-i vorbească direct, fără să fie îndepărtaţi de către un aprod şi nici împiedicaţi de cineva.

Lista împrumuturilor pe care monarhia franceză le-a făcut din lumea plantelor pentru a-şi crea o imagine specifică este lungă. Sigur, vegetalele nu sunt singurele figuri pe care le-a utilizat în acest scop, dar ele subliniază puternic esenţa unei monarhii care s-a vrut mereu diferită de altele, mai pură (în Evul Mediu, vegetalul e întotdeauna mai pur decât animalul), mai legitimă, mai sfântă. A se distinge, a nu fi un suveran ordinar, a nu se inspira din repertoriul comun al însemnelor regale: aceasta a fost mereu, începând cu secolul al XII-lea, linia directoare a punerii în scenă simbolice a regilor Franţei.

* * * * * * * * * *

Michel PASTOUREAU (n. 17 iunie 1947, la Paris) și-a făcut studiile la Sorbona la École des chartes, susținând în 1972 o teză asupra Bestiarului heraldic medieval (Le Bestiaire héraldique médiéval). La început conservator la Cabinetul de medalii de la Biblioteca națională, este ales în 1982 director de studii la École pratique des hautes études (Sorbona, secția a IV-a), unde ocupă catedra de istorie a simbolicii occidentale. Asumându-și diverse funcții academice și asociative, Michel Pastoureau este în ultimii ani profesor invitat la mai multe universități europene, în special din Lausanne și Geneva.

Primele lucrări ale lui Michel Pastoureau se înscriu în prelungirea tezei sale și au ca obiect de studiu stemele, sigiliile și imaginile, contribuind la scoaterea heraldicii din impasul în care se afla în mediile universitare pentru a face din ea o știință istorică în sensul deplin al cuvântului. Începând cu anii ‘80 se dedică mai ales istoriei culorilor, domeniu în care totul abia urmează a fi construit, inclusiv în ceea ce privește istoria picturii, devenind cel mai important specialist pe plan internațional. Cavaler al Legiunii de Onoare (2020). Autor a circa patruzeci de lucrări, printre cele mai importante numărându-se:

L’Échiquier de Charlemagne. Un jeu pour ne pas jouer (Paris, Adam Biro, 1990);

L’Étoffe du Diable. Une histoire des rayures et des tissus rayés (Paris, Seuil, 1991);

Traité d’héraldique (Paris, Picard, ediția a patra, 2003);

Figures de l’héraldique (Paris, Gallimard, 1996);

Jésus chez le teinturier. Couleurs et teintures dans l’Occident médiéval (Paris, Le Léopard d’or, 1998);

Les Emblèmes de la France (Paris, Bonneton, 1998);

Bleu. Histoire d’une couleur (Paris, Seuil, 2000);

Figures romanes (Paris, Seuil, 2001, în colaborare cu Franck Horvat);

Les Animaux célèbres (Paris, Bonneton, 2001);

Uniformes (Paris, Seuil, 2002, în colaborare cu James Startt);

Une histoire symbolique du Moyen Âge occidental (Paris, Seuil, 2004);

L'Ours : histoire d'un roi déchu (Paris, Seuil, 2007);

Noir. Histoire d’une couleur (Paris, Seuil, 2008);

Le Cochon. Histoire d'un cousin mal-aimé (Paris, Gallimard, 2009);

Bestiaires du Moyen Âge (Paris, Seuil, 2011);

Vert. Histoire d'une couleur (Paris, Seuil, 2013);

Rouge. Histoire d'une couleur (Paris, Seuil, 2016);

Jaune. Histoire d'une couleur (Paris, Seuil, 2019).

Vezi comentarii

Emilian GALAICU-PĂUN (n. 1964 în satul Unchiteşti, Floreşti, din Republica Moldova).

Redactor-şef al Editurii Cartier; din 2005, autor-prezentator al emisiunii Cartea la pachet de la Radio Europa Liberă; redactor pentru Basarabia al revistei „Vatra“ (Târgu Mureş).

Cărţi publicate:

(POEZIE) Lumina proprie, 1986; Abece-Dor, 1989; Levitaţii deasupra hăului, 1991; Cel bătut îl duce pe Cel nebătut, 1994; Yin Time, 1999 (trad. germană de Hellmut Seiler, Pop-Verlag, 2007); Gestuar, 2002; Yin Time (neantologie), 2004; Arme grăitoare, 2009; A-Z.best, antologie, 2012; Arme grăitoare, ediţie ne varietur, 2015; A(II)Rh+eu / Apa.3D, 2019;

(ROMAN) Gesturi (Trilogia nimicului), 1996; Ţesut viu. 10 x 10, 2011 (trad. engleză de Alistair Ian Blyth, Living Tissue. 10 x 10, Dalkey Archive Press, SUA, 2019);

(ESEU) Poezia de după poezie, 1999; Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, 2020;

(TRADUCERI) Jean-Michel Gaillard, Anthony Rowley, Istoria continentului european, 2001; Robert Muchembled, Oistorie a diavolului, 2002;Mario Turchetti, Tirania şi tiranicidul, 2003; Michel Pastoureau, O istorie simbolică a Evului Mediu occidental, 2004; Michel Pastoureau, Albastru. Istoria unei culori, 2006; Michel Pastoureau, Ursul. Istoria unui rege decăzut, 2007; Roland Barthes, Jurnal de doliu, 2009; Edward Lear, Scrippius Pip, 2011; Michel Pastoureau, Negru. Istoria unei culori, 2012.

Prezent în numeroase antologii din ţară şi din străinătate.

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG