Linkuri accesibilitate

Fenomenul jucătorilor naturalizaţi la Campionatul Mondial de Fotbal


Jucători din naţionalele Elveţiei şi Suediei

Elveția nu este singura echipă cu un număr considerabil de jucători descendenţi de imigranţi, Franţa şi Belgia sunt alte exemple. Până şi Rusia are un fotbalist din Brazilia.

La Campionatul Mondial de Fotbal din acest an diversitatea etnică pare să caracterizeze majoritatea naționalelor. În top se află echipa Elveției și asta pentru că 14 din cei 23 de jucători fie s-au născut în afara țării, fie sunt „secondos” - denumire atribuită în Elveția descendenților de imigranți.

Elveția nu este singura echipă de la Campionatul Mondial cu un număr considerabil de jucători etnici minoritari. Bunăoară, 18 jucători din echipa Franței sunt descendenți de imigranți, belgienii se pot „lăuda” cu 11 asemenea jucători în națională, iar germanii - cu șase.

În pofida milioanelor de migranți – majoritatea din Uzbekistan, Tadjikistan, Ucraina – naționala Rusiei este formată din jucători în care sunt majoritari etnici ruși, având doar câțiva titulari osetini. O excepție este brazilianul naturalizat Mario Fernandes, care joacă pentru națională începând de anul trecut.

Comentatorul sportiv rus stabilit în Statele Unite, Slava Malamud, constată că Federația Rusă nu reprezintă „raiul pe pământ pentru imigranții veniți din fostele țări sovietice și se confruntă cu numeroase probleme în ce privește integrarea acestora în societate, prin urmare, nu este o surpriză faptul că naționala Rusiei este mai puțin diversă, spre deosebire de majoritatea țărilor europene”.

Într-o discuție cu corespondentul Europei Libere, Pete Baumgartner, comentatorul Slava Malamud și-a amintit de cazul jucătorului de origine nigeriană Peter Odemwingie care în urmă cu câțiva ani a refuzat să joace pentru naționala Rusiei, alegând să reprezinte Nigeria. Deloc întâmplător, crede Mamud, pentru că străinii nu ar fi tocmai doriți în sportul rusesc.

El susține că echipa Zenit Sankt Petersburg, una dintre cele mai cunoscute din Federația Rusă, ar avea o politică neformală și anume să nu semneze cu jucători de culoare pentru că acest lucru nu ar fi pe placul fanilor. La începutul lunii trecute, UEFA a amendat Zenit cu 70 de mii de euro și a obligat-o să joace pe un stadion fără suporteri din cauza că în timpul meciului din martie cu echipa Leipzig fanii Zenit cântau piesa trupei Запрещенные Барабанщики (Toboșarii interziși – din rusă) - Убили Негра în traducere din rusă „Au ucis negrul”, după ce un jucător de culoare al echipei Leipzig a fost accidentat.

Ce îi determină pe jucători să reprezinte alte țări decât cele în care s-au născut și au crescut? Comentatorul sportiv Mihai Burciu crede că la mijloc ar fi un melanj de motive:

Cu siguranță în anii următori aceste migrații vor continua. Vedem unele cazuri când jucători din Brazilia sunt naturalizați în Italia, Rusia...

„Fotbaliști născuți în Kosovo, în Albania, deci în fosta Iugoslavie, neavând cu țara lor practic nicio perspectivă în fotbal, de ce să nu joace în echipa națională a Elveției, care, iată, le oferă această șansă să ajungă cât mai departe la Campionatul Mondial? Fiindcă echipa națională întotdeauna este o rampă de lansare în cariera lor. Cu siguranță în anii următori aceste migrații vor continua. Vedem unele cazuri când jucători din Brazilia sunt naturalizați în Italia, Rusia, care nu au nicio legătură cu aceste popoare, dar acceptă să îmbrace tricoul acestor echipe naționale.”

Europa Liberă: Dar de la acest fapt fotbalul are de câștigat sau de pierdut?

Mihai Burciu: „Chiar are de câștigat, pentru că sunt mulți fotbaliști. Am dat exemplul naționalei Elveției, care aduce talente din fosta Iugoslavie și astfel aceștia sunt propulsați cât mai sus. Înseamnă că fotbalul elvețian a avut de câștigat și a avut de câștigat și Campionatul Mondial, fiindcă a avut încă o echipă de pe continentul european care a făcut un joc frumos. Deși, pe de altă parte, ar fi fost frumos ca acești fotbaliști să joace pentru naționala din Kosovo și să vedem o țară mică care ajunge departe.”

Totuși, naționala Rusiei nu este singura ce se deosebește prin lipsa diversității. Spania, Suedia, Danemarca sau Iran sunt echipe care au jucători etnici minoritari ce pot fi numărați pe degete.

De cealaltă parte, 17 din cei 23 de jucători ai echipei din Maroc și 11 ai naționalei Tunisiei sunt născuți în țări europene, majoritatea în Franța sau Olanda. Aceștia au ales să joace pentru țările de baștină ale părinților sau bunicilor. Profesorul Frank Eekeren de la Universitatea Utrecht din Olanda spune că această situație ar arăta că o parte din jucători nu se simt „acasă” în țările în care s-au născut. Acest lucru le-a dat de gândit multor olandezi, constată profesorul Eekeren, care se întreabă ce s-a schimbat în ultimii ani în societatea lor dacă cetățenii țării nu se mai simt aici acasă?

„Desigur, putem să ne minunăm de diversitatea naționalei Elveției însă mă gândesc ce echipă fenomenală ar avea Albania dacă cei mai buni jucători ai săi ar evolua doar pentru naționala țării”, se întreabă Slava Malamud, comentatorul sportiv rus stabilit în Statele Unite.

XS
SM
MD
LG