Bună ziua, dragi ascultători! Sunt Lina Grâu și vă prezint astăzi, la microfonul Europei Libere, emisiunea Dialoguri transnistrene.
Discutăm despre regiunea transnistreană, drepturile omului și contextul de securitate din regiune cu Natalia Albu, conferențiar universitar și expertă în domeniul securității, și Ion Manole, directorul executiv al Asociației Promo-Lex de la Chişinău.
***
Europa Liberă: Cum a schimbat războiul din Ucraina regiunea noastră?
Natalia Albu: „Dacă e să analizăm mediul actual de securitate în contextul războiului care se desfășoară în Ucraina, putem spune că acest război a scos în evidență niște aspecte latente legate de interese geopolitice regionale, care nu au dispărut niciodată după destrămarea Uniunii Sovietice. Federaţia Rusă cum a fost interesată să domine spațiul respectiv, așa a și continuat să fie. Mai mult, Rusia a integrat aceste aspirații în documentele sale de politici, strategice și a fundamentat ce instrumente poate utiliza în cazul în care cetățenii care dețin pașapoarte rusești ar fi discriminați pe teritoriul vecinătății apropiate, inclusiv în Ucraina sau Republica Moldova – în așa-numita doctrină preventivă.
Odată cu acest război, interesul comunității internaționale a crescut cu privire la Transnistria. Ceea ce nu însemnă că acest risc de escaladare a pericolului la nivel regional venind din regiunea transnistreană nu a existat până acum. El a existat, dar într-o formă de intensitate foarte joasă. Acest risc însă crește în contextul războiului și ar putea să evolueze în dependență de felul în care va fi utilizat instrumentul transnistrean.
Situația de aici va depinde și de evoluțiile evenimentelor din Ucraina. Dacă evenimentele vor avea succes pentru Federaţia Rusă și aceasta se va apropia de Odesa, evident că segmentul transnistrean va deveni un pericol și pentru Ucraina, și, indirect, pentru Republica Moldova. Pentru că mai curând intenția va fi de a utiliza acest instrument în calitate de catalizator atât de revolte interne, cât și ca factor care să genereze insecuritate pentru cetățeni.”
Odată ce Rusia a simțit gustul sângelui, pofta a devenit tot mai mare
Europa Liberă: Ion Manole, în regiunea transnistreană, după izbucnirea războiului, am văzut acele provocări despre care vorbea și Natalia Albu, cu exploziile care au avut loc acolo. Credeți că acesta a fost scopul, de a crea premize pentru Rusia pentru a avea argumente de a veni la un moment dat „să-și salveze conaționalii?
Ion Manole: „Cred că putem constata că Federaţia Rusă a pregătit mai multe scenarii, are mai multe instrumente, iar acesta este unul dintre aceste instrumente pregătite. Acum, aș vrea să mergem puțin în istorie. Probabil că nu s-ar fi ajuns la crimele și atrocitățile care se întâmplă zilnic în Ucraina dacă la sfârșitul anilor 1990 Consiliul Europei, alte organizații internaționale ar fi acceptat să fie condamnate crimele comunismului, ar fi acceptat să nu închidă ochii la crimele care s-au comis în Cecenia în 1995-1997, după care în 1999-2000. Deci, nu s-ar fi ajuns astăzi aici dacă lucrurile erau bine gândite, bine discutate și oprite. Pentru că odată ce Rusia a simțit gustul acestei impunități, a simțit gustul sângelui, pofta a devenit tot mai mare.
Și iată că vedem la ce s-a ajuns astăzi – la un risc de securitate pentru întreaga Europă și nu numai – vedem amenințările cu arme nucleare, ceea ce înseamnă o amenințare globală deja. Plus vedem amenințările la adresa securității alimentare și a celei ecologice. Și este o situație destul de complicată care nu știu cum se va termina. Pentru că în momentul de față Ucraina apără nu doar Ucraina, dar și Republica Moldova și nu numai. Suntem la mâna ucrainenilor acum – fiecare zi de rezistență pe care o mențin ucrainenii este un dar pentru Republica Moldova. Iar noi, cei de aici, societatea și autoritățile, nu ar trebui să pierdem nicio clipă din aceste zile pe care Ucraina le oferă. Și sper să reziste până la capăt Ucraina.”
Europa Liberă: Să rămânem la Rusia – vedem că acest război este de fapt o recidivă – dacă luăm doar istoria recentă, avem 1992 în Transnistria, după care Cecenia, Georgia, Ucraina, Siria… Care ar fi mecanismele pentru a face în așa fel încât acest război să fie ultimul pe care îl poartă cu vecinii? Care sunt mecanismele prin care Ucraina ar învinge în așa fel încât după 5 sau după 10 ani Rusia să nu mai pornească un nou război?
Natalia Albu: „Cu părere de rău, la moment nu s-ar putea spune că mecanismele internaționale existente sunt eficiente. Al Doilea Război Mondial ne-a arătat că s-au elaborat anumite mecanisme pentru a stopa o eventuală astfel de agresiune, atunci când vorbim despre Germania nazistă. Presupun că aceasta va fi o următoare etapă și o următoare lecție învățată, în care țările, pentru a preveni astfel de războaie și pentru a prezerva pacea, vor dezvolta și vor adopta noi mecanisme care să fie eficiente.
Deși țările au aderat la astfel de mecanisme după Al Doilea Război Mondial, cu timpul ele au înțeles că acestea le limitează în promovarea ambițiilor de a controla o regiune sau alta și, respectiv, au părăsit aceste instrumente. Deci, instrumentele ar trebui revăzute și găsite măsuri de coerciție pentru a stopa violența. Pentru că măsuri de prevenție există la nivel internațional, mai ales din perspectiva gestionării crizei refugiaților, lupta cu pirateria și altele, dar când vorbim despre o putere globală, aici instrumentele practic sunt ineficiente.”
Ion Manole: „Pe parcursul ultimilor ani de dinainte de pandemie, 2016-2019, foarte des la diferite evenimente publice internaționale am vorbit despre necesitatea reformării instituțiilor internaționale – începând de la ONU și terminând cu această organizație moartă care este OSCE. Nu erau toți fericiți să asculte așa ceva, pentru că știm că în ultimii ani aceste structuri s-au împletit cu diverse state, interese ale acestor state, s-au grupat între ele, își împărțeau practic această influență. La unul din evenimentele din Polonia chiar am pus această întrebare: „Este oare chiar nevoie să ajungem la un al treilea război ca să înțelegem necesitatea reformării și ulterior oricum să reformăm aceste instituții? Sau totuși este mai bine să recunoaștem și să ne apucăm de treabă?” Nu s-au înțeles apelurile noastre, nu se ascultă de multe ori vocea apărătorilor drepturilor omului sau a avocaților. Cei care dețin puterea au impresia că odată ce au acel mandat sau vot din partea populației pot fi aroganți, pot să-și permită să calce în picioare propriile valori. Și iată de ce am ajuns aici. Așa cum Liga Națiunilor a fost ineficientă în timpul celui de al doilea război mondial, la fel este acum și ONU, ineficientă. Așa că probabil vom avea noi structuri, sau cel puțin vor fi reformate din talpă aceste instituții internaționale, o reformare care este demult necesară.”
Ucraina plătește un preț extrem de greu și mare
Europa Liberă: La nivel internațional se discută despre o reconfigurare a actualelor poli de influență și de putere din Europa și se vorbește tot mai mult despre faptul că Ucraina și Polonia vor avea un cuvânt foarte greu de spus în viitoarea arhitectură europeană care va urma după încheierea acestui război al Rusiei, război despre care toată lumea speră să fie unul câștigător pentru Ucraina, ceea ce înseamnă câștigător și pentru Occident. Care va fi locul Republicii Moldova în această nouă configurație? „O țară mică cu inimă mare” a devenit un slogan, dar la modul concret cum ar trebui noi să ne poziționăm ca să avem un loc la această viitoare masă de discuții?
Ion Manole: „Ponderea noastră va fi proporțională cu prețul pe care îl plătim. Astăzi, într-adevăr, Ucraina plătește un preț extrem de greu și mare. Polonia la fel este foarte activă, foarte implicată, foarte eficientă în tot ce se întâmplă în acest război și, respectiv, da, ei vor avea primul cuvânt. Iar noi, cu siguranță, vom avea un cuvânt de spus, pentru că suntem aici, în coasta Ucrainei, deci suntem și noi foarte afectați și economic, și social, și nu numai. Dar nu cred că vom avea un cuvânt foarte greu de spus, totuși.”
Natalia Albu: „Poziționarea noastră geografică și geopolitică este în același timp și un avantaj, și un dezavantaj. Un dezavantaj, pentru că suntem mereu la confluența mai multor interese, iar un avantaj – atunci când Ucraina va ieși cu succes din război și va accentua aspirațiile sale de integrare europeană, acest lucru va permite Republicii Moldova, dincolo de poziția geografică, să adere și ea la această idee. Însă să nu uităm că de foarte multe ori este comod să se folosească argumentul că nu noi decidem, ci alții, marile puteri, decid.
Iar al doilea aspect, cu care sunt total de acord, este că viziunea strategică contează foarte mult, la fel ca și în cazul neutralității. Dacă ești credibil, dacă ești capabil să-ți asiguri singur neutralitatea și această neutralitate este respectată, atunci ești un actor vocea căruia este ascultată.”
Noi pe România putem conta din perspectiva gestionării crizei refugiaților
Europa Liberă: Și nu e cazul Republicii Moldova, cel puțin nu suntem o țară care să aibă mecanisme puternice de a menține neutralitatea, în așa fel încât această neutralitate să fie respectată. Apropo de neutralitate și de mecanisme, pe ce ar putea miza Republicii Moldova în cazul unui scenariu nefavorabil? Se discuta încă de la începutul războiului că dacă ar exista pericol pentru Odesa, pentru Chişinău riscul ar fi fost practic iminent. Și atunci, toată lumea se întreba la Chişinău: „Dar noi ce facem?” Noi pe sprijinul și apărarea cui mizăm? Apelăm la Ucraina care a spus că vine și rezolvă printr-un scenariu de forță o eventuală izbucnire militară din regiunea transnistreană? Sau ne poate ajuta România, având în vedere că aici există un milion de cetățeni români? Deci, noi ce facem? Sau pur și simplu avem noroc că nu s-a ajuns la o astfel de situație?
Natalia Albu: „Da, avem noroc că nu s-a ajuns la situația respectivă. Plus că scenariul de bază este că totuși nu se va ajunge la o amenințare iminentă din punct de vedere militar.
Da, noi pe România putem conta din perspectiva gestionării crizei refugiaților, în cazul în care cetățenii decid să părăsească teritoriul țării. Și specialiștii în managementul crizei recomandă, atunci când este vorba de un teritoriu mic, părăsirea acestuia. Experiența Kievului a arătat că anume suburbiile din jurul Kievului au fost cele mai devastate. Dar sperăm că nu vom ajunge la o astfel de situație.
În ce măsură poate să ne ajute România? Noi și așa avem acorduri de colaborare, pe linia Parteneriatului pentru Pace, cu Alianța Nord-Atlantică și la nivel bilateral. Dar nu este vorba de implicații directe, pentru că și România face parte din structuri de securitate, unde deciziile se iau colectiv și România nu poate să devină o amenințare pentru celelalte țări ale Alianței Nord-Atlantice. De aceea sperăm că Republica Moldova va avea parte de scenariile pozitive, nu de cele grave.”
Europa Liberă: Dacă tot discutăm despre aspectele militare, partea aceasta de înarmare pentru armata Republicii Moldova, ajutorul promis de parteneri – începând cu România, Marea Britanie, SUA și alte țări europene – cât sunt de eficiente, în ce măsură Republica Moldova are nevoie de acest ajutor? Și de ce se discută despre acest lucru? În societate există, cumva, o anumită îngrijorare: ne ducem, ne mobilizăm să luptăm?
Natalia Albu: „Fiecare țară neutră are nevoie de o anumită capacitate de apărare din punct de vedere militar concret. Și ajutoarele care se promit în contextul respectiv nu sunt niște ajutoare cu implicații directe. Sunt niște acorduri de parteneriat care presupune să avem ajutor în funcție de necesitățile țării – fie la nivel de asistență logistică, fie că este vorba despre instruiri sau despre participarea mai intensă a Republicii Moldova la operațiuni de menținere a păcii, ceea ce ridică profesionalizarea armatei, fie prin oferirea unui anumit suport militar, în diferite tranșe, în funcție de cum se oferă acest suport. Și acest lucru de fapt s-a întâmplat și în anii precedenți, înainte de războiul din Ucraina. În contextul actual necesitatea unui astfel de suport a devenit mai evidentă, pentru că timp de 30 de ani potențialul de apărare a țării, al armatei naționale, intenționat nu a fost dezvoltat, pentru că așa-numiții actori proxi sunt interesați să nu permită sporirea capacității de apărare a țării. Lucru cu care s-a confruntat în 2014 și Ucraina – nici psihologic, nici militar nu era gata să-și recupereze imediat Crimeea, sau să mențină apărarea în Donbas și Luhansk, a trebuit să se pregătească timp de opt ani.
Ca să liniștesc populația – procesul acesta de reformare a armatei trebuie să fie continuu. Și este nevoie de echipamente relevante chiar și pentru menținerea securității militarilor care își duc serviciul în bază de contract. Iar ca să existe mobilizare, este nevoie, conform legislației, să fie declarată stare de război. Și acest lucru îl face președintele, iar Parlamentul trebuie să aprobe acest lucru. Deci, noi nu avem declarată stare de război, de aceea noi nu putem să spunem că tineretul va fi chemat sub drapel. Iar în situația în care ar fi declarată stare de război în primul rând vor fi chemați rezerviștii, cei care au o pregătire specială.
Și mi-a plăcut cum un reprezentant din Ucraina a menționat – într-o situație de criză noi avem nevoie nu doar de bărbați, ci și de femei ca să lucreze la întreprinderi și uzine, pentru că războiul nu înseamnă că se oprește tot procesul de activitate cotidiană.
Iată de ce eu cred că trebuie să fortificăm capacitatea de apărare în mod continuu, mai ales că deocamdată ne declarăm neutri.”
Europa Liberă: Prin ceea ce ați spus acum, afirmând că actori proxi nu au fost interesați să dezvolte armata Republicii Moldova, ați afirmat de fapt că guvernările de până acum de la Chişinău au făcut jocul Rusiei…
Natalia Albu: „Da, în principiu putem spune exact așa. A existat în 2004 și un proiect de demilitarizare a țării, proiect care presupunea ca Republica Moldova să renunțe la capacitățile ei militare și, respectiv, și regiunea transnistreană necontrolată se va demilitariza și astfel pas cu pas ne vom integra. Dar intenția din spatele acestei inițiative de demilitarizare nu era de a rezolva conflictul transnistrean, ci mai degrabă de a lipsi Republicii Moldova de capacitatea de apărare. Pentru că atunci când nu ai armată, pierzi și legătura cu cetățeanul, pierzi această legătură de promovare a spiritului civic, mai ales atunci când nu este încă clar formulat interesul național. Și populația nu are capacitatea de a avea un răspuns coerent la o astfel de situație.
Inclusiv și Țările Baltice, care se bazează pe o armată profesionistă și sunt membre ale Alianței Nord-Atlantice, după 2011 au început să examineze procedurile de a trece și pe recrutare, pentru a avea o societate pregătită și psihologic, nu doar din punct de vedere militar.”
Europa Liberă: Dle Ion Manole, Ucraina a închis imediat, la câteva zile după începerea războiului, frontiera cu regiunea transnistreană, are dislocate trupe la frontieră. Vedeți vreun pericol venind din regiunea transnistreană? Autoritățile de la Chişinău ne asigură periodic că pericol nu există și că există monitorizări care vorbesc despre acest lucru.
Ion Manole: „Cred că securitatea pe ansamblu nu poate fi afectată foarte mult de ceea ce avem în stânga Nistrului. Doar că aceștia ar putea juca un rol destul de eficient în a organiza provocări, provocări care ar da justificări pentru un atac masiv din partea Federaţiei Ruse. Acesta a fost riscul pe parcursul celor peste 30 de ani. Rusia și-a lăsat aici un contingent foarte mic, dar care va putea fi folosit pentru astfel de scenarii în orice moment.
Noi de multe ori ne întrebam pe parcursul anilor – totuși este un preț prea mare pe care îl plătește Rusia pentru prezența sa militară în stânga Nistrului și pentru controlul acestui teritoriu și nu înțelegeam de ce, ce au de câștigat din toată povestea aceasta. Iată că acum înțelegem, vedem și au avut dreptate cei care spuneau că Rusia nu va pleca. Chiar și după 1999, când Rusia s-a obligat în fața comunității internaționale că până în 2003 pleacă cu tot cu armată și armamentul de la Cobasna. Au găsit tot felul de justificări și au rămas acolo până astăzi.”
Europa Liberă: Pe Dvs. v-a surprins sau nu felul în care a acționat administrația de la Tiraspol în toată această situație? Pentru că din primele zile de război existau așteptări că Tiraspolul va adopta destul de activ poziția Rusiei, existau chiar îngrijorări că ar putea să pornească spre Chişinău ca să destabilizeze situația din punct de vedere militar.
Ion Manole: „Tind să cred că cei de la Tiraspol nu au niciun fel de putere de decizie, ei doar sunt executori și fac parte dintr-o structură și o ecuație mult mai serioasă. Iar ei vor executa exact ce li se va cere atunci când va veni momentul. Dacă va veni, și sper să nu vină.”
Europa Liberă: Dar în momentul acesta nu pare că ar fi foarte entuziasmați să se implice într-o fază activă de război.
Ion Manole: „În primul rând, trebuie să înțelegem că așa-zisele elite economice și politice de la Tiraspol realizează foarte bine care sunt riscurile în cazul unui război. Ei vor pierde puterea, vor pierde controlul și vor pierde toate proprietățile pe care le au. Cei care vin din Rusia nu vin aici cu alte scopuri decât să prea proprietățile pe care le vor acapara.”
Natalia Albu: „Era previzibil comportamentul celor de la Tiraspol, pentru că au și ei interese și o zonă de confort. Și situația din Ucraina nu este pentru ei cea mai reușită, pentru că aceasta presupune că la solicitarea autorității de la Moscova ei să se implice și să se unească, eventual, cu forțele ruse care vor ajunge în Odesa. Dar acest lucru presupune că ei trebuie să pregătească și societatea locală pentru un astfel de scenariu. Pentru că jumătate din contingentul rusesc de acolo sunt localnici, pe care i-au angajat după ce, de o anumită perioadă, militarii ruși nu au mai avut permisiunea să facă rotația prin aeroportul Chişinău. Respectiv, în rândul acestor trupe nu exista deloc entuziasm. Dar având în vedere că cei din administrație sunt interesați să mențină actualul regim, la necesitate ei ar putea interveni.”
Ion Manole: „Mai în glumă, mai în serios, cei din estul Ucrainei acum au realizat ce s-a întâmplat cu ei după 2014 și una din ultimele glume pe care le fac este să spună că DNR, adică republica populară Donețk, a fost redenumită în JNR, adică женская народная республика, republica populară a femeilor. Pentru că bărbați nu mai există. Practic toți bărbații din aceste teritorii au devenit carne de tun, au fost trimiși, cu instruire, fără instruire, pe front, iar marea lor majoritate au murit în lupte. De ce este aplicată aceasta tactică? Pentru că în Federaţia Rusă numărul mare de soldați morți ar fi o problemă pentru regimul lui Putin. Iar pe cei din Donețk sau Luhansk, sau alte zone ocupate? Nimeni. Și atunci ei vor fi primii care vor deveni carne de tun.
Așa că și din acest punct de vedere cei din stânga Nistrului realizează acest risc. Și nu în zadar am văzut un număr foarte mare de tineri și bărbați din stânga Nistrului care în acele zile de februarie au părăsit în grabă teritoriul. A fost o mișcare logică din partea acestor oameni, pentru că ei realizează foarte bine ce vor deveni ei dacă se ajunge la o astfel de situație.”
Europa Liberă: Ne amintim acele rânduri imense de mașini la punctele de la trecere transnistrene, pe care cei de la Tiraspol încercau să le explice prin faptul că s-a introdus un control mai riguros. Dvs. ați vorbit de mai multe ori despre faptul că în regiunea transnistreană la nivelul administrației există acest sentiment de impunitate. Ultimul episod din domeniul drepturilor omului este adoptarea unei legi care îi condamnă la închisoare pe locuitorii care ar îndrăzni să se plângă în justiția moldovenească sau internațională pe administrația de la Tiraspol. De ce ar trebui să se meargă atât de departe? Și alt aspect – discuțiile despre drepturile omului în regiunea transnistreană practic au dispărut din spațiul public după pandemie. S-au ameliorat lucrurile în acest domeniu, sau de ce nu se discută?
Ion Manole: „Despre drepturile omului s-a încercat să nu se discute pe parcursul celor 30 de ani. În 1992 trebuia să investigăm crimele, omorurile, disparițiile civililor, așa cum fac ucrainenii acum. Trebuie să recunoaștem că ei sunt foarte buni la aceste aspecte, noi am fost varză – le-am ignorat, le-am uitat. Dosarele, chiar și acele puține care au fost pornite, au rămas să se prăfuiască pe rafturile instituțiilor și organelor de drept.
Deci, discuțiile despre drepturile omului întotdeauna s-au evitat. Ulterior, după 1992, am avut politicieni care au preferat să manipuleze, să facă glume de prost gust, să fie naivi, să creadă că dacă mergem și discutăm și mai spunem câte o glumă prostească lucrurile se vor rezolva și, uite, noi așa vom integra Republica Moldova. Ei, uite că nu a fost așa. Noi, din păcate, nu am fost capabili să integrăm în societatea noastră nici măcar minorități cum este cea găgăuză. Deci, este vina Chişinăului, este vina noastră ca societate, ca țară, ca autorități. Iar în astfel de momente cum suntem astăzi este un alt risc foarte serios, pe care nu avem dreptul să-l ignorăm.”
Europa Liberă: Dar noi putem face ceva? Chişinăul nu poate intra acolo pentru a face regulă și a controla anumite procese. Există o anumită logică atunci când autoritățile de la Chişinău afirmă că ele nu pot rezolva problemele de acolo, pentru că este un teritoriu necontrolat.
Ion Manole: „Aceste posibilități și instrumente sunt la îndemâna autorităților noastre, trebuie doar să se dorească acest lucru de politicieni, să existe voință politică. Noi, în Republica Moldova, niciodată nu am avut această voință politică. Moldova a avut aceste pârghii și le are în continuare – în primul rând politice, diplomatice, și mai ales economice.
Chişinăul nu a avut niciodată nicio strategie, nicio înțelegere și probabil nici interes, mai ales în anumite perioade. Aceste interese s-au împletit cu interesele politicienilor, a unor grupuri de politicieni sau chiar ale unor indivizi și drepturile omului au fost doar formal abordate, formal incluse și formal discutate. Niciodată nu am văzut un documente, nu am văzut o dezbatere, o discuție, un interes din partea autorităților pentru schimbarea reală a situației privind drepturile omului. Întotdeauna am venit cu victimele de mână la instituțiile statului, întotdeauna noi trebuia să le dăm soluții pentru fiecare caz. Obosind de aceste eforturi – pentru că obosești să faci demersuri pentru fiecare victimă și pentru fiecare caz în parte, este un efort enorm totuși – veneam cu propuneri și cu recomandări foarte clare pentru a instituționaliza astfel de soluții. Și, iarăși, de fiecare dată ne ciocneam de indiferență, de ignoranță, uneori de prostie. Așa că nu avem aceste legi, nu avem aceste instrumente instituționalizate în momentul de față. deocamdată. Sper actuala conducere să fie mai atentă și să lucreze mai profund asupra acestor aspecte.”
Natalia Albu: „Chiar putem spune că mai des aceste instrumente au fost utilizate de cei de la Tiraspol. Dacă Republica Moldova nu are niște instrumente legalizate care să facă anumite presiuni, concesii privind situația drepturilor omului, atunci Tiraspolul cu foarte mare succes a exploatat aceste instrumente, făcând presiuni și manipulând, inclusiv în subiectul școlilor cu predare în limba română. Și aceste aspecte în procesul de negocieri de regulă nu se discutau. Pentru că actorii implicați vroiam să raporteze succese și rezultate și nu prea le păsa ce înseamnă aceste așa-zise succese pentru părțile implicate. Republica Moldova încerca să promoveze să promoveze securitatea individului, interesul național, dar mai des se întâmpla să erau mai multe cedări și favoruri, cum s-a întâmplat chiar și atunci când am semnat Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, când au primit avantaje economice și cetățenii moldoveni care locuiesc în stânga Nistrului.
Al doilea element era promovarea unui sentiment de frică, ca nu supăra cumva pe cei din administrația din Transnistria, ca nu cumva să întreprindă măsuri privind discriminarea populației sau încălcarea drepturilor omului. Fiecare mesaj din partea Republicii Moldova până nu demult trebuia să fie foarte bine analizat, foarte bine conceptualizat, ca nu cumva să nu supărăm Tiraspolul. Și, invers, Tiraspolul promovează o propagandă activă și defăimează cu orice ocazie măsurile autorităților de la Chişinău luate în raport cu Transnistria. Administrația de la Tiraspol nu vorbește deloc despre mecanismele pe care Chişinăul le pune la dispoziția oamenilor din regiunea transnistreană, inclusiv, de exemplu, serviciile de sănătate performante, care nu există în Transnistria, oferit pensionarilor transnistreni de către Republica Moldova.
Deci, aici este o inegalitate a instrumentelor. În timp ce Republica Moldova încearcă să întreprindă măsuri de garantare a securității umane, Tiraspolul utilizează aceste lucruri în detrimentul țării și în detrimentul procesului de negocieri.”
Avem nevoie de un proiect de țară, avem nevoie ca fiecare instituție să iasă din birouri și să discute cu organizațiile competente
Europa Liberă: Ion Manole, presupunând că intențiile guvernării actuale sunt altele decât a precedentelor și că există mai multă voință politică de a schimba lucrurile, care credeți că sunt mecanismele prin care aceste mecanisme de asigurare a unor beneficii pentru locuitorii din stânga Nistrului, oferite de Chişinău să nu fie folosite împotriva statului Republicii Moldova de către administrația de la Tiraspol. Cum atragi Tiraspolul, regiunea transnistreană în procesele democratice?
Ion Manole: „Cred că în primul rând Chişinăul trebuie să înțeleagă că războiul din Ucraina a schimbat paradigma acestor relații. Dacă până acum Chişinăul avea, într-adevăr, o frică „să nu deranjăm, să nu provocăm”, atunci astăzi Transnistria depinde foarte mult de Chişinău. Moscova este prea departe și prea ocupată cu vărsările de sânge și cu bombardarea Ucrainei. Cei din Tiraspol înțeleg foarte bine că de comportamentul lor depinde foarte mult acum atitudinea și bunăvoința Chişinăului. Chişinăul acum poate condiționa, Chişinăul acum poate cere. Și, din păcate, până acum, nu am văzut rezultate. Avem acest instrument, avem aceste posibilități. Sunt sigur că autoritățile le înțeleg, dar deocamdată nu sunt aplicate. Eu tare mult îmi doresc ca autoritățile să știe ce vor ca să știe ce să ceară de la administrația de la Tiraspol și partenerii internaționali. Atâta timp cât noi nu cunoaștem exact ce dorim și în ce direcție ne mișcăm, va fi foarte greu să convingem atât populația, cât și partenerii internaționali. Și aici am mai dat exemplul Ucrainei. Vedem cât de critică este guvernarea de la Kiev față de comunitatea internațională, organizațiile internaționale, diverse guverne sau lideri, inclusiv față de țările care îi ajută. Ei știu ce vor, ei cer cu voce tare, ei insistă și de foarte multe ori obțin. Același lucru trebuie să-l facem și noi, pentru că timp de 30 de ani am avut această experiență nereușită, în care noi tot așteptam să vină un plan de la Iușcenko, unul de la Primakov, altul de la nu-știu-cine… Fiecare venea cu planul lui, treceau patru ani, le trecea mandatul, ei plecau și uitau de problema transnistreană, iar noi o încurcam mult mai rău.
Atâta timp cât noi la Chişinău, ca societate, ca autorități, nu vom ști ce vrem, nu vom ști să cerem și nu vom insista asupra a ceea de ce avem nevoie pentru a rezolva problemele noastre – aici, pe malul drept, dar și a celor din stânga Nistrului, vom avea acest haos. Din această cauză spuneam că noi am eșuat ca societate și ca țară, până acum cel puțin. Mai departe, avem nevoie de un proiect de țară, avem nevoie ca fiecare instituție să iasă din birouri și să discute cu organizațiile competente și cu comunitățile locale, pentru a identifica cele mai bune soluții.”
Natalia Albu: „Aici aș adăuga că dintr-o perspectivă operațională, că așa numita misiune de menținere a păcii de Nistru, care este sub egida Federaţiei Ruse, nu corespunde principiilor unei misiuni internaționale. Reformarea aceste misiuni ar permite în sfârșit o monitorizare a securității umane pe acest teritoriu. Pentru că o misiune internațională sub egida ONU presupune aplicarea principiului R2, ceea ce presupune că statul își extinde suveranitatea inclusiv asupra părții necontrolate și în anumite condiții își asumă angajamentul de a apăra securitatea cetățenilor săi inclusiv pe teritoriul pe care nu-l controlează. De exemplu, în timpul pandemiei Tiraspolul a fortificat controlul la așa-numita frontieră și a libera circulație a fost suprimată ca „pretext convenabil”, nu doar din cauza situației pandemice. Și iată că aici acest principiu ar fi putut să fie aplicat. Și acest lucru se discută demult, dar e ca și cum neutralitatea – subiectul apare periodic, în anumite contexte, dar mai departe de atât nu se merge.
Dar în actualul context de criză, asigurarea securității oamenilor, chiar și a celei alimentare, în contextul regional, ar fi o componentă care trebuie să fie pe agenda Guvernului.”
Europa Liberă: Și mai este un aspect – suntem în situația absolut halucinantă în care avem un conflict nerezolvat și un proces de negocieri unde garanți și mediatori sunt două părți implicate în acest război, una dintre care este agresorul Federaţia Rusă. Ce facem cu acest format mai departe? Mai este el funcțional? Ne mai ținem de el? Cerem reformarea lui?
Ion Manole: „Cred că este clar că la momentul de față el a devenit un format mort, ineficient total și inutil. Ce facem cu el? Probabil că în timpul acestui război nu vom putea schimba foarte multe lucruri. Dar cu siguranță odată cu finalizarea lui, și sper că se va întâmpla în cel mai scurt timp, lucrurile se vor schimba.
Acum, în momentul de față. avem formatul 1+1. După cum spuneam, vedem înțelegere din partea autorităților, dar sper să vină și rezultatele.”
Natalia Albu: „Da, sunt de acord. Acum totul depinde de scenariile și evoluțiile din regiune. Ucraina însă ar putea continua să fie un actor în formatul de negocieri pentru Transnistria. Și atunci când vorbim despre regiunea necontrolată un actor important, cum este Uniunea Europeană, poate că ar trebui să-și revadă instrumentele și programele pe care le implementează. Pentru că de multe ori se întâmplă că prin aceste programe pas cu pas se fac 10 pași înainte și iese de fapt că sunt 20 de pași înapoi. Și asta, pentru că nu se înțelege esența așa-numitei conduceri de la Tiraspol, care beneficiază atât de oportunitățile pe care le oferă aceste programe de reintegrare a țării, dar în același timp își asigură și își consolidează interesele personale. De aceea formatul de negocieri cred că va fi revăzut, iar felul în care va arăta acesta va depinde de evoluțiile din regiune.”
Europa Liberă: O discuție cu Natalia Albu, conferențiar universitar și expertă pe s-ecuritate, și Ion Manole, directorul executiv al Asociației Promo-Lex.
Aici e Radio Europa Liberă
