În jurul lui Constantin Noica s-au aflat și ipochimenii epocii, turnătorii abjecți, ființele subteranei sordide, cu a lor formulă psihologică igrasioasă. De la redactorul-șef al Revistei de filosofie, Octavian Chețan și Octavian Nistor (sursa „Nicoară”), șeful redacției de filosofie la Centrul de Informare și Documentare în Științele Sociale și Politice (CIDSP) condus de Mircea Ioanid, la tot soiul de alți informatori, oameni de mâna a treia, termite zeloase, personaje încântate că pot susține obsesiile ideologice ale regimului comunist prin mișeliile lor acoperite de rizibile pseudonime.
Filosoful ieșean Mihail Grădinaru, autor, vai, al unei cărți promițătoare (Prolegomene la o poietică marxistă, 1972), denunțată furibund de N. Tertulian pentru „heideggerianism” în paginile revistei „teoretice și politice” a CC al PCR, Era Socialistă, abordat încurajator de Noica, nu ezita să scrie delațiuni fetide. (Iată că lista delatorilor din Copou pare se crească năucitor!) Una din notele prezente în volumele coordonate de Dora Mezdrea acum zece ani mi-a amintit de „stilul” lui Pavel Apostol, filosoful-turnător, cel care raporta cu morbidă minuțiozitate ce se petrecea în casa lui Tudor Bugnariu, ilegalistul recalcitrant și ginerele lui Lucian Blaga (vezi volumul de la Humanitas, pp. 58-60). Apostol, cândva asistentul lui Blaga, a fost unul dintre cei mai acerbi acuzatori ai acestuia în anii ’50, a fost apoi el însuși arestat, devenind, după eliberare, informator. Era protejatul lui Miron Constantinescu, dogmaticul lider comunist care a purtat un veșnic război împotriva „radicalismului mistic de dreapta” (practicându-l el însuși cu fervoare pe cel de stânga). Cât îl privește pe M. Grădinaru, acesta avea să publice în 1994 o lucrare despre modelul ontic la Noica (Ed. Septentrion). No comment...
Notele informative din aceste volume pot fi incluse în orice antologie a ignominiei. Iar rapoartele ofițerilor sună precum cele ale instructorilor de la Secția de Propagandă a partidului: bombastice, găunoase, scrise într-o cretinoidă, insuportabilă langue de bois. Mă întreb ce s-o fi întâmplat cu maiorul (ulterior locotenent-colonelul) Ion Pătrulescu, principalul hărțuitor al filosofului, cel care propune diverse „planuri de măsuri” pentru a-l „domoli” pe Noica? Dacă mai trăiește (ar mai trăi), are (ar avea) el oare minime remușcări pentru participarea la aceste oribile acțiuni de poliție spirituală?
Rămâne de comparat fixația anti-Noica a Securității cu documentele interne de partid din epocă, modalitățile de conlucrare pentru neutralizarea influenței gânditorului asupra unor tineri cărturari dezgustați de ideologia oficială și însetați de cunoaștere autentică. Securitatea nu a acționat independent de partid: scopul era deopotrivă intimidarea și instrumentalizarea lui Noica, anexarea sa, de o manieră perversă, viziunii național-staliniste a maniacilor protocroniști.
Evident, planul urzit de ideologii și securiștii regimului a eșuat lamentabil. Tocmai de aceea jandarmul anti-cultural Eugen Barbu l-a atacat pe Noica drept „gânditor de extremă dreaptă”. Era readus în discuție, de către noii rinoceri, un regretabil trecut, pasager și demult abandonat pentru a compromite poziția filosofului, o efigie a reflecției metafizice de veche tradiție europeană, într-un prezent dominat de barocul fascisto-comunist. Tocmai huliganul antisemit Barbu (nelipsit de discipoli, astăzi) îndrăznea să vocifereze împotriva celui care, lipsit de orice urmă de nombrilism xenofob, chema la dialogul culturii române cu marile spirite, reînnodând - prin Aristotel, Goethe sau Hegel - firul rupt al legăturilor noastre cu marea tradiție a umanismului european.
Noica a fost unul dintre cei mai urmăriți oameni din România dictaturii comuniste. Nu pentru fapte politice, ci pentru idei culturale. Cum foarte inspirat scria Andrei Pleșu: „Urmărit nu oricum, nu rutinier, ci ca un obiectiv militar, ca un personaj important și primejdios. Securitatea îl cunoștea mai bine decât adunătura de lătrători vigilenți din presa noastră contemporană”. În raport cu care, ispitiți fiind uneori a polemiza, poate că n-ar strica să ne reamintim cuvintele lui Constantin Noica, născute dintr-o cumplită experiență: „Cu derbedeii nu se stă de vorbă”.
