Linkuri accesibilitate

File din istoria războiului civil european


Războiul civil european a avut într-adevăr loc în secolul al XX-lea, dar principala sa miză nu a fost victoria bolșevismului asupra nazismului (sau viceversa). A fost mai degrabă vorba de ofensivele lor combinate împotriva modernității liberale.

Ambele mișcări totalitare au fost intoxicate cu „o stare de așteptare indusă de siguranța intuitivă cum că o întreagă perioadă istorică lasă locul uneia noi”—o stare de Aufbruch care a devenit argumentarea ideologică pentru proiectul totalizator de inventare a realității. Așa se explică ușurința cu care atât de mulți comuniști au achiesat la complicitatea sovieto-nazistă, incluzând pactul de „neagresiune” din 1939: militanții radicali au crezut că democrațiile occidentale „decadente” sunt condamnate la pieire și au fost, de aceea, dispuși să se alieze cu deopotrivă antiburghezii fasciști.

Aceasta nu înseamnă că antifascismul era doar o temă de propagandă pentru Comintern sau că antimarxismul nu era un element central al național-socialismului. Ideea este că cele două mișcări se plasau esențialmente și ferm împotriva valorilor, instituțiilor și practicilor democratice. Gânditorul politic german, Karl Dietrich Bracher (1922–2016), a spus cândva, în mod cu totul memorabil, că „mișcările totalitare sunt copiii epocii democrației” (The German Dictatorship). În forma lor desăvârșită, în Uniunea Sovietică și Germania, leninismul și fascismul au reprezentat „un atac feroce și o alternativă înspăimântătoare la modernitatea liberală”. Experiențele lor simultane le-au situat „într-o «intimitate negativă» în cadrul european al «războiului și revoluției»”—o „îmbrățișare fatală” care a augmentat suferința și distrugerea la un nivel fără precedent în istorie.

În opinia mea, lămurirea acestor chestiuni este extrem de importantă pentru a înțelege adevăratele mize politice, morale și culturale ale ordinii post-Război Rece, o ordine pe care Ken Jowitt o deduce ca fiind „dincolo de leninism”, dar în care moșteniri leniniste și fundamentalist-primordialiste continuă să bântuie memoria și imaginația politică. Pe de altă parte, trăim într-o lume în care nu numai că fantasmele post-comuniste continuă să revină, dar una în care iluziile post-fasciste exclusive (și consecințele lor practice) nu sunt total apuse. Războiul dintre liberalism și oponenții săi revoluționari (cu nostalgia lor cu tot) nu s-a sfârșit, și nu ar trebui privite drept imposibile noi varietăți de politică utopică extremă.

André Malraux, scriitor, ministru al Culturii
André Malraux, scriitor, ministru al Culturii

Într-o faimoasă secvență din romanul său, Condiția umană, André Malraux a surprins marele vis al comunismului veacului XX (sau cel puțin momentele romantico-eroice asociate cu ceea ce scriitorul francez a numit odată lillusion lyrique, iluzia lirică). Scena se petrece în China, în timpul insurecției comuniste eșuate din 1926. Capturat de către Kuomintang, un militant comunist este întrebat ce anume găsește atât de atrăgător la cauza pentru care luptă. Răspunsul este, „deoarece comunismul apără demnitatea umană”. „Și ce este demnitatea?”, întreabă torționarul său. „Opusul umilinței”, vine replica fanaticului, puțin înainte de moartea sa. Am cunoștință despre mulți foști comuniști care au aderat la cauză datorită acestui roman extraordinar, care a apărut la începutul anilor 1930.

Pentru tânărul Malraux, comunismul a fost o poveste a purității și regenerării care a motivat o adeziune fanatică la viitorul încă promițător și o opoziție viscerală față de reala sau închipuita mizerie a vechii, muribundei ordini.

În memoriile sale, Arthur Koestler a descris atracția morală a comunismului timpuriu, comparând-o cu ascetismul și mucenicia primilor creștini. Dar Koestler s-a grăbit să adauge—în câteva decenii, comunismul a căzut de pe culmile idealismului moral în grozăviile Casei de Borgia și Inchiziției.

Jean Paul Sartre, Raymond Aron și Andre Glucksmann, Paris
Jean Paul Sartre, Raymond Aron și Andre Glucksmann, Paris

Deși un critic atât de lucid al totalitarismului, Raymond Aron nu a fost pregătit până în ultimii săi ani de viață să admită că nazismul și comunismul erau la fel de criminale în natura lor sistemică. În influenta sa carte, Démocratie et totalitarisme, bazată pe un curs pe care l-a predat în perioada 1957-58, Aron a subliniat o distincție fundamentală între cele două experimente totalitare, referindu-se la „ideea care inspiră fiecare din cele două inițiative: într-un caz, rezultatul final este lagărul de muncă, în vreme ce în celălalt, este camera de gazare. Într-un caz avem de-a face cu voința de a construi omul nou și posibil un alt om, prin orice mijloace; în celălalt, există literalmente o voință demonică de a anihila o pseudo-rasă”.

Mai târziu, în Memoriile sale, Aron a renunțat la această distincție și a scris o condamnare univocă la adresa ambelor sisteme, la fel de culpabile: „Urăsc comunismul la fel de mult cum detest nazismul. Argumentul pe care l-am folosit cândva spre a distinge mesianismul de clasă al primului de cel de rasă al celui de-al doilea, nu mă mai servește. Universalismul aparent al comunismului a devenit, în ultimă instanță, o mistificare”.

Aceasta a fost o afirmație aspră la care mulți intelectuali și activiști sociali ai zilelor noastre nu sunt încă gata să subscrie. Explicația pentru această reluctanță rezidă, în opinia mea, în mitologiile trainice ale antifascismului, incluzând aici pe cele legate de Războiul Civil Spaniol, participarea comunistă în mișcările de rezistență și eșecul acceptării faptului că nazismul nu a fost vlăstarul, ci inamicul posedat al capitalismului liberal.

Vezi comentarii (1)

Acest forum a fost închis

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG