Esența și misterul experiențelor totalitare ale secolului al XX-lea sunt de găsit în cele ce urmează: „Respingerea completă a tuturor barierelor și tuturor constrângerilor pe care politicul, civilizația, moralitatea, religia, sentimentele naturale de compasiune și ideile universale de fraternitate le-au ridicat spre a modera, reprima sau sublima potențialul uman pentru violență individuală sau colectivă” (Pierre Hassner).
Similitudinile existente între experimentele comunist și fascist (rolul determinant al partidului, preeminența ideologiei, omniprezenta poliție secretă, fascinația tehnologică, cultul frenetic al „Omului Nou”, celebrarea cvasi-religioasă a liderului carismatic) nu ar trebui să oblitereze diferențe la fel de importante (una dintre acestea fiind absența proceselor-spectacol naziste sau epurările permanente în interiorul partidului).
Cu toate acestea, istoricul Eugen Weber observa cu multă judiciozitate că „distincția dintre fascism și comunism este mai curând relativă decât absolută, mai degrabă dinamică decât fundamentală.” În aceste condiții, cineva ar putea pune aceeași întrebare ca Weber: „Nu este această similitudine fundamentală între convingerile și sistemele totalitare cel puțin la fel de importantă ca diferențele lor de viziune?” De-a lungul carierei mele academice, am încercat să mă angajez într-un dialog permanent cu cele mai influente contribuții la aceste importante întrebări morale și politice. Secolul al XX-lea a fost chinuit de dureroase polarizări ideologice, ale căror efecte continuă să ne bântuie și astăzi.
Mă aflu în total acord cu gânditorul politic Pierre Hassner, referitor la ideea că în ciuda diferențelor dintre stalinism și nazism, caracteristica lor comună fundamentală a fost frenezia genocidară. Sau, spre a folosi formula Sheilei Fitzpatrick și a lui Michael Geyer, „fenomenul gulagului, ca manifestare a violenței de stat sovietice, și al Holocaustului, ca loc central al terorii naziste, transmite inechivocul mesaj potrivit căruia cele două regimuri erau puse pe genocid [sublinierea mea]” (Beyond Totalitarianism).
Pe de altă parte, atât stalinismul, cât și nazismul, au căutat „inamici concreți” și au operat cu noțiunile de vinovăție colectivă și chiar genetică. În mod evident, ficțiunea bolșevică stigmatiza „păcatele” politice, în vreme ce Weltanschauung-ul nazist reifica deosebirile genetice. Cu ocazia foarte însemnatului său toast din 7 noiembrie 1937, ținut în contextul celei de-a 20-a aniversări a loviturii bolșevice, așa cum a fost consemnat în propriul jurnal de către liderul Comintern, Gheorgi Dimitrov, un discurs destinat doar elitei partidului și celei a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne (NKVD), Stalin spunea:
„Oricine atentează la distrugerea unității statului socialist, oricine caută să-i desprindă părți sau naționalități—acel om este un dușman, un dușman de moarte al popoarelor din URSS. Iar noi vom distruge fiecare astfel de inamic, chiar de va fi fost un vechi bolșevic; îi vom distruge toate rubedeniile, familia sa. Vom distruge fără milă pe oricine care, prin faptă sau gânduri,—da, gândurile sale—amenință unitatea statului socialist. Pentru nimicirea completă a tuturor dușmanilor, ei înșiși și rubedeniile lor! (Exclamații de asentiment: Pentru marele Stalin!)”
În același timp, aparatul de partid nu a jucat un rol atât de puternic în Germania nazistă precum în Rusia lui Stalin. În realitate, Hitler l-a invidiat pe Stalin pentru a fi fost capabil să instileze ofițeri politici în armată, pe post de gardieni ideologici. Istoricul Ian Kershaw subliniază faptul că până și atunci când Martin Bormann a preluat conducerea partidului, în mai 1941, aducând „ingerința partidului nazist și posibilitatea de intervenție în modelarea direcției noi a liniei politice”, contradicțiile interne și incoerențele statului național-socialist s-au menținut.
Partidul nazist (NSDAP) nu s-a bucurat niciodată de același statut carismatic pe care l-a câștigat avangarda bolșevică. În Germania lui Hitler, loialitatea era îndreptată către Führer ca încarnare a sentimentului nealterat de apartenență la aceeași comunitate völkisch. În Rusia lui Stalin, supunerea fanaticilor s-a îndreptat spre lider în așa măsură încât îl priveau ca pe însăși întruparea înțelepciunii partidului.
Când a afirmat că doar cadrele decid totul, Stalin o credea cu tărie (el fiind arbitrul ultim al avansărilor în grad și simțămintelor): „Foarte multe se spun despre marii lideri. Dar o cauză nu este niciodată câștigată dacă nu există condițiile prielnice. Și principalul lucru aici îl constituie cadrele de mijloc... Ele sunt cele care aleg liderul, care explică maselor poziția noastră și se asigură de succesul cauzei noastre. Ele nu încearcă să treacă peste condiția lor; nici măcar nu le remarci... Generalii nu pot face nimic fără un corp de ofițeri”.
