Linkuri accesibilitate

Filonul hegelian al filosofiei italiene de secol XX


Marius Stan blog image

Gândirea filosofică italiană de secol XX s-a coagulat în jurul a trei mari bastioane intelectuale, fiecare cu traiectoria ei ideologică specifică. În același timp, fiecare poziție filosofică și-a avut propria corespondență politică, în liberalism, în socialism și în fascism.

Figura liberală a fost, desigur, Benedetto Croce (1866–1952), tradus și receptat cu brio și în alte spații culturale. Sindromul Croce a generat așadar o imagine pozitivă, puternică a gândirii sociale italiene în secolul trecut. Cu toate acestea, liberalismul a tins să minimalizeze (și mai puțin să promoveze) o înțelegere profundă a forțelor stângii și dreptei, reprezentate în filosofia italiană de ceilalți doi titani, Antonio Gramsci (1891–1937) și Giovanni Gentile (1875–1944).

Toți cei menționați au constituit un fel de triumvirat al moștenirii hegeliene în Italia. Și chiar dacă numele lui Benedetto Croce ținea mai degrabă de un cult anglo-saxon, în peninsulă, acolo unde forțele politice erau foarte mult expresia practică a filosofiei, operele lui Gramsci și Gentile au devenit la fel de cunoscute.

În Mitul statului (carte apărută în traducere românească la Institutul European în 2001), Ernst Cassirer observa cu multă subtilitate că puterea hegelianismului poate fi determinată simbolic prin conflictul dintre Wehrmacht-ul nazist și Armata Roșie. O intuiție grozavă, am putea spune, însă o prezență și mai puternică a imaginii hegeliene în lumea modernă a fost Italia în perioada fascistă. Vorbim, până la urmă, de țara în care trei tipuri de înțelepciune hegeliană au concurat pentru supremație: acel Hegel care vedea voința statului ca subordonată spiritului intim al libertății (Croce), acel Hegel care vedea statul ca pe un moment de autonegare de-a lungul impulsului istoric către emancipare umană (Gramsci) și acel Hegel care vedea în stat împlinirea organizării umane (Gentile). Ideea care se desprinde de aici este aceea că Hegel a furnizat tuturor celor trei gânditori anumite reguli de bază, de la o privire istoricistă asupra problemelor structurii sociale la un anumit respect pentru toate formele culturale.

Tot Hegel s-a dovedit a fi un adevărat „punct nevralgic” pentru cei trei filosofi. Vorbim, desigur, de suspiciunea că liberalismul lui Benedetto Croce era prea istoric și insuficient empiric, de suspiciunea că socialismul lui Gramsci era prea umanist și insuficient de bolșevic, și, în fine, de suspiciunea că Gentile era un fascist fosilizat, incapabil să facă saltul către iraționalitate sau religiozitate. Chiar și așa, mesajul comun al celor trei, cu toate ambiguitățile și frustrările aferente, fusese calat pe lupta filosofiei sociale italiene pentru apărarea onoarei cetățenilor liberi împotriva forțelor politice și obscurantismului intelectual.

Să ne aducem aminte că la începutul veacului trecut, Croce și Gentile reformaseră idealismul german și dăduseră naștere neo-idealismului, cel mai important curent filosofic italian al secolului XX. În același timp, fascizantul Gentile s-a izolat de bunăvoie de științele sociale franco-italiene ale epocii sale și de operele unor Vilfredo Pareto (1848–1923), Gaetano Mosca (1858–1941), Robert Michels (1876–1936) sau Georges Sorel (1847–1922). Din acest punct de vedere, putem să-l privim pe Gentile și ca pe un gânditor incapabil să treacă peste iluziile romantic-istoriciste ale secolului XIX timpuriu.

Ezitările lui Gentile în fața aberațiilor fasciste ale Risorgimento au luat forma unei retrageri din lumea realităților sociale și a unei instalări confortabile în teoriile metafizice ale autorității de stat ca singură cale spre salvarea umană. Am înțelege chiar și acest lucru dacă toate statele ar fi întruparea perfectă a comportamentului moral, însă, până la înfăptuirea acelei „minuni”, nu putem decât să deplângem (ieri, la fel ca și azi) echivalarea stupidă a ideologiilor statiste și a umanismului.

Filosofia italiană este văzută așadar ca un răspuns la moștenirea lui Hegel pentru că fiecare dintre aceste trei figuri majore, în feluri diferite, a evidențiat principalele probleme ale noii epoci: dimensiunea mitică și dimensiunea istorică a acțiunii.

*Recomandare de lectură: Rocco Rubini, The Other Renaissance: Italian Humanism Between Hegel and Heidegger (University of Chicago Press, 2015).

XS
SM
MD
LG