Andreea Vulpe nu mai e de mult o debutantă, dar în acelaș timp, după un început, după părearea mea, foarte bun, pe scena Naționalului, în prima perioadă, de după așa zisa revoluție, în timpul direcției lui Andrei Șerban, cu care a și colaborat, a dispărut oarecum, pentru mine, din orizontul teatral al capitalei.
De fapt, nu asta contează pentru momentul teatral românesc actual, ci faptul că, în sala mică, în studioul Teatrului de Comedie, se jocă o piesă, pe care pot s-o recomand oricărui amator de teatru, ca unul dintre cele mai bune spectacole bucureștene: „KYMBERLY” de DAVID LINDSAY-ABAIRE, în regia ANDREEI VULPE și scenografia CRISTINEI MILEA.
Am scris deja despre „urmași” și „tradiții” și acum mi-a fost dat să mă întâlnesc cu o nouă confirmare a celor afirmate. „Copiii” (sper că mă vor ierta că le spun așa, dar odraslele contemporanilor tăi, ori cât de mari sau buni ar fi ei la maturitate, rămân copiii cuiva ) „copiii noștri” pot fi la fel de buni ca și părinții, atunci când părinții au știut ce să le dea. Talentul ? Nu ! Talentul nu se dă dar, în cazuri fericite, se poate dezvolta. Depinde de atmosferă. Și de talentul „grădinarului”.
Am făcut această „pretențioasă” ieșire din subiect, pentru că n-aș vrea ca succesele „copiilor”să fie umbrite de faptul că am colaborat sau am fost chiar un prieten al tatălui sau chiar a familie lor. Spun sincer că, dacă nu-mi plăcea nici LEAR-ul, nici KIBERLY-ul poate nici nu le pomeneam. Așa că o colaborare de ani, la două teatre, cu excelentul actor Cornel Vulpe, n-are nici o legătură cu aprecierea mea, poate doar, că dacă ar mai fi trăit, îl bucurat și pe el ca și pe mine, succesul. Și asta-i voie
Dar să ne întoarcem la spectacolul din mica sală a Comediei bucureștene. Și aici o surpriză. Avem în fine și un un „caiet” de spectacol. Pentru uzul spectatorului.
Ce-i drept, caietul nu e caiet, ci o serie de cărți poștale colorate, cu pozele celor de pe scenă și în spatele ei. Cu o deșteaptă prezentare a autorului și puțin, și a producție sale artistice.
Așă că, din nou copiem. De data asta după „caiet” și DAILY NEWS, care scrie: „O comedie neagră amuzantă, emoționantă, cuceritoare, care oferă, un cu totul alt înțeles, înaintării în vârstă.” Mulțumindu-i cronicarului anglo-saxon, trebue să mărturisim că nici noi n-am văzut altceva, ci tocmai ce a subliniat și el și exact, acelaș lucru, ne-a încântat.
Într-un decor excelent găsit și perfect mânuit de actori, un camion, o casa super modestă, în care o femeie așteaptă să nască, o biliotecă și tot ce cerea piesa, se succed, natural și rapid, pe o scenă care nu dă mari posibilități de montare „fastuoasă”. De fapt, nu dă niciuna. Deci bravo Cristinei Milea și regizoarei.
În el apare și jocă multe, mari și mici schimbări de vârstă, de comportament, de umoare și tot ce veți mai sesiza și voi, viitorii spectatori, o mare actriță: VIRGINIA MIREA. N-am mai văzut-o, din cauza absenței mele de pe aici, de mult, într-un rol atât de bun. Atât de bine înțeles și făcut. Un joc în care trecerea anilor actriței nu se văd, ci doar cei a personajulu dar Virginia îl învinge și pe primul, demostrându-ne, exact, ca Mihai Constantin, că talentul adevărat, dublat de un cap ce vrea să înțeleagă noul, e cel ce contează. Nu doar vârsta și avantajele ei. Poți fi bun multă, multă vreme, depinde doar cum îți tratezi „carapacea”.
Excelente și cele două actrițe ce-o însoțesc. Care nu se rezumă la asta, ci ne dau și ele două personaje excelent înțelese și interpretate, personaje complexe: o veșnic nemulțumită și fals tragică LAURA CREȚ. O zurbagioică turbată, MIHAELA TELEOACĂ, pe care, în acelaș moment, o poți iubi și detesta, care te încântă, ca actriță dar te pune pe gânduri, gânduri pline de haz, un haz puțin trist dar totuși haz, cu hohote de râs în sală. O femeie adevărată, pe care, dacă n-ai fi la teatru, cu regret ai vedea-o chiar după gratii.
Cei doi actori, ION COMAN și VLAD BÎRZANU, cu roluri mai puțin darnice, țin bin piept acestui trio feminin.
O seară plăcută. Ce spun eu plăcută? O seară de adevărat teatru. George Mihăiță a prezetat un spectacol „mic” dacă ne luăm după sala în care se joacă, dar care s-a dovedit mare. Să sperăm că acest exemplu se va repeta. Teatrul de Comedie îl merită.
