La aproape un an de la premiera din 11 Decembrie 2016, la o zi după excelentul spectacol, în limba maghiară, PASĂREA SE LOVEȘTE DE BLOC ȘI CADE PE ASFALTUL FIERBINTE, scris și regizat de Radu Afrim am avut - parcă aducându-ni-se aminte că și în românește putem juca la nivel internațional - am avut norocul, tot în Festivalul din anul acesta, să vedem Regele Lear, în românește, în regia și scenografia regizorului georgian David Doiașvili.
Din păcate nici într-un caz, nici în celălat, n-am aflat numele traducătorilor, din engleză-n română, din românâ-n maghiară și - zău! - că ne-ar fi interesat. Întâmplările mai ieșite din comun nu se opresc aici. Aflăm, de exemplu, că ultimul Lear, pe scena Teatrului Național, dinaintea celui de azi, n-a fost Storin, în regia lui Sică Alexandresc, ci George Constantin, tatăl lui Mihai, în excelentul spectacol al lui Radu Penciulescu.
Deci, nu numai regale Carol al II-lea a avut un fiu Mihai, rege, ci și excepționalul actor de la Teatrul Armatei, devenit mai pe urmă Nottara, are un fiu „actor-rege”. Unul care „domnește” peste spectatorul de teatru și care face praf din „credința” (cam șoptită prin culoarele examenelor de admitere la actorie) cum că copiii de actori mari n-ar mai putea fi la fel. Ei… uite că se poate și nici, măcar nu-i singular.
Începem să avem și noi dinastii de mari măscărici. E bine? E rău? E foarte, foarte bine că așa creăm tradiție și avem nevoie de ea, de tradiția bună, pozitivă. Că familii de hoți, chiar suspuși, nu prisosesc și tare avem nevoie de cele de „staruri”, în toate domeniile.
Mă adresez unui public care nu știu dacă va avea acea bucuria de-ai vedea pe Mihai Constantin, pe Marius Manole, Ion Andrei Ionescu, Gavril Pătru, Tudor Aaron Istodor, sau pe Crina Semciuc, Monica Davidescu sau Raluca Aprodu în acest minunat spectacol bucureștean.
Într-o regie de zile mari, David Doiașvilli, regie de o inventivitate uluitoare și care parcă îi invita pe actori să se depășească, pentru că regizorul georgian, în acelaș timp și scenograful înscenării, dă întregii distribuții posibilitatea și mijloacele de-a arăta la nivelul ce mai de sus în arta scenică, că a înțeles modernitatea ideilor regizorului despre Lear-ul shakespearian, azi în al 21-lea veac.
Poate totuși, unii dintre voi, vor veni pemalul Dâmboviței și le recomand din toată inima să încerce să vadă spectacolul.
Iar Teatrului Național din București, dacă n-a făcut-o încă, să-și „plimbe comoara”, vorba poetului, „De la Nistru pân-la Tisa” că sunt destui vorbitori de română care merită să fie bucurați.
Mi-a făcut mare bucurie că după cuplul canadiano-rus din prima zi, un cuplu georgiano-român se ridică la acelaț nivel. Ba după mine, că am dreptul să-mi spun părerile, poate chiar mai sus. Cu excepția lui Lepage, care a avut norocul să fie din America de Nord, ceilalți trei veneau din întunecoasa parte a lumii, cum o numea un președinte american, ce ne-a scăpat de ea, și au arătat că putem fi egali. În artă. Oare de ce nu și în viață ? Ar trebui să ne întrebăm și poate să nu ne mai lăsăm. Că-i păcat.
Georgianul David Doiașvili s-a născut în 1971, la Tbilisi. A făcut Facultatea de regie de teatru. Este și lector de actorie la Universitatea Shota Rustaveli. A fost director al Teatrului dramatic Kote Marjanișvili și, mai apoi, manager și director artistic al Teatrului Muzical și Dramatic de Stat Vaso Abașidze. A montat piese pretutindeni în lume din Croația, în Anglia, din Budapesta, în America latină. Nu e prima dată la București. În 2015 a adus la București, în cadrul Festivalului NETA, „Visul unei nopți de vară”, un spectacol multipremiat al echipei de actori de la Teatrul Vaso Abashidze. El a regizat luna trecută „Livada cu vișini”, în avanpremiera prezentării la Festivalul Internațional de Teatru de la Tbilisi, care a avut loc la începutul acestei luni. Este, așadar, un nume de care vom mai auzi iar specialiștii văd în prezența lui la București unul dintre momentele importante ale festivalului.
