Teatrul îți oferă multe și câteodată plăcute surprize. De data aceasta surpriza e pur personală și bucuria așijderea.
Radu Afrim e un nume ce a devenit vedetă de câțiva ani. Teatrele parcă fac „coadă” la el.
Criticii, unii desigur, văd în el viitorul. Și el face, am această impresie după spectacolul cu trupa maghiară din Târgu Mureș, face ce-i place și tot duminică seară îmi dau seama că și mie îmi place.
Nu că trebuie, ci pentru că e splendid în meseria nostră, teatrul, când cineva reușește să te încânte, să te cucerească cu ceea ce ți-a oferit pe scenă.
Înainte nu tot ce făcea Afrim era pe gustul meu. Eram convins că e un talent, dar spectacolele de până acum mi se păreau voit „curioase”.
Aveam impresia, de exemplu, că vorba, textul, nu-l prea convingeau și încerca o exprimare oarecum în afara lui.
Nu-l elimina, dar parcă-l ocolea puțintel și câteodată mai mult, transformându-l în pretextul unor expresii de alt gen. Deseori, foarte reușite, dar uneori, după mine, cam forțate.
Ei bine, „Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte” (Scenariu și regia Radu Afrim, scenografia Irina Moscu) m-a convins că Afrim poate face și altceva, nerenunțând la ce era valoros în trecut dar schimbând șina.
Cea nouă e parcă mai bună pentru noua încărcătura a spectacolului marca „Afrim”.
Spectacolul de duminică seară, executat perfect de mulțimea actorilor mureșeni, plus un grup de copii parcă făcuți pentru asta, este... Și aici începe greutata: e ce ?
Un decor unic. Un bloc. Niște locatari. Sinistrați de o furtună, o ploaie ucigătoare, o inundație. N-are imporanță. Suntem în 1970 și asta are o mare importanță.
Nu știu vârsta domnului Afrim, dar cunoaște epoca mult prea bine. Noi, cei trecuți de mult de maturitate, ne-o mai amintim, că doar am trăit-o. El, nu știu. Dar parcă ar fi de-un leat cu noi. Și desigur nu-i.
În blocul ăsta, în fața lui sau în el, în balcoane și ferestre: ACȚIUNEA. Piesa, poveștile ei.
E, după umila mea părere, o adevărată NOUTATE în teatrul nostru. Spun „nostru” că-s și eu român.
O combinație de revistă - nu râdeți - de revistă și de una cultă, amestecată cu poezie, de un adevăr surprinzător.
Cu scene de teatru obișnuit și altele de o invenție surprinzătoare. Cu glume și bancuri, unele mai bune altele mai..., dar de fapt, o altă calitate e aceea că gluma, ceva mai ordinară, nu e aici ordinară, și vorbe precum „cur” sau „pizdă”, sînt super potrivite.
Asta era, domnilor și doamnelor, epoca în care am trăit și de care trebuie să vă fie frică, ca nu cumva, cu izuri teleormănene, s-o mai trăiți vreodată.
Îmi pare rău că din nou nu există nici un program de sală pentru piesele ce se joacă.
Aș fi dorit să umplu rândurile ce urmează cu numele actorilor. Cei care dau viață acestei (încă o dată spun) realmente noutăți.
Duminică seară, cred eu, a apărut ceva nou, realmente nou, un gen nou de teatru. Amestecul perfect de tradiții și adevăr contemporan, care îmi amintește de o serie de noutăți din teatrul scandinav, care l-au reînoit, l-au făcut mai de azi și culmea, nu au distrus restul.
E excepțional faptul că cineva („cineva” fiind aici mai mulți) face cu adevărat ALTCEVA, impunând, să sperăm, încă o modalitate de teatru.
Care e sută la sută de AZI.
