N-a trecut o zi și dorința mea de „a face cunoștință” cu noii regizori, a început să se îndeplinească. După ce, înainte de începerea FNT, mă întâlnisem cu o producție a Teatrului de Artă din București, „Dureri fantomă” de Vasili Sigarev, în regia lui Bogdan Budeș și interpretarea lui Rareș Andrici, George Constantinescu și Mihaela Popa.
Reprezentație pe care am pomenit-o deja laudativ. Iată că sîmbătă, pe scena Studio a Teatrului de Comedie, teatrul în care am lucrat și eu aproape un sfert de veac, am avut ocazia să mă întlnesc cu alți doi dintre regizorii pomeniți: e vorba de Andrei și Andreea Grosu.
Din păcate, dacă era natural să cunosc titlul piesei și autorul, „Dom Juan”, de Molière, dacă numele regizorilor Grosu îl întâlnisem, aș fi fost interesat să știu și cine erau actorii. Probabil că oameni mult mai informați din urbea lui Bucur îi cunosc. Dar mai suntem și din aceeia care n-am avut bucuria de-ai vedea sau nu ne-au atras atenția altădată. Nu e nici o ironie în ce spun.
Poate că sunt exagerat și cei amintiți sau alții, din lumea noii scene, din lumea nesubvenționată, din așa zisul teatru independent, îmi vor replica că nu-s bani pentru așa ceva. Îi cred, dar nici o mică foaie scoasă dintr-un computer personal și pe care să fie măcar titlul piesei, numele autorului și a celor ce au creat respectiva reprezentație?
Un amic, căruia îi relatam mirarea asta a mea, mi-a replicat, prompt, că n-am de cât să „trec” pe Internet și voi afla tot. Tot și toate. De acord! Dar asta n-o puteam face în timpul spectacolului, nu de alta, dar jenam spectatorii și poate chiar și pe interpreți.
Spectacolul Grosu seamănă într-un fel cu cel al „cuplului” canado-rus „Hamlet Collage”. Doar că unul e bogat și celălalt sărac. Sărac în mijloace tehnice, nu în spirit.
Cel bogat face după mine din Shakespeare un pretext perfect artistic. Cel tânăr și sărac, având și el doar trei actori, pentru cei mulți ai lui Molière, pune, pentru mine, unele întrebări la care n-am încă un răspuns.
Și primul, „Hamlet-ul” lui Lepage și Mironov, mi-a sugerat întrebări și chiar îndoieli, dar acolo îmi sunt clare „de ce”-urile ce mi-au bântuit scăfârlia după lăsarea cortinei TNB-ului.
La „Dom Juan”-ul de la Comedie mi-am pus întrebări, și la unele din ele nu mi-am putut răspunde.
Iată una: oare de ce ați eliminat, de fapt, femeile, dintr-o piesă în care ele, frumusețea lor, gingășia și lipsa de experiență, feminitatea, în carne și oase, fac din ele unul din „pesonajele” principele, alături de Dom Juan, prin care Dom Juan, poate fi judecat, admirat sau condamnat - și le-ați înlocuit cu trei travestiuri grotești?
Băieții jucau bine, mulți spectatori râdeau - doar veniseră la o comedie - dar comedia era de tot alta. Cred eu.
Aveți dreptul să credeți altceva, dar atunci alegerea piesei n-a fost cea mai fericită. Păcat.
Talentul însă nu ne scutește de judecarea unei situații scenice, a „genului” unei piese și aici îmi permit să spun că da, la Molière, comediile sunt și povești hazoase, dar Scapin și Dom Juan nu sunt din aceeași familie.
