În așteptarea rezultatelor definitive ale primei runde a alegerilor prezidențiale din Turcia, opoziția turcă acuză deja puterea de fraudă, iar tabăra lui Erdoğan afirmă că acesta conduce.
Cum o amintește site-ul Politico, Erdoğan a jucat în campanie nu doar pe fibra islamistă, pe cea naționalistă și pe cea a Imperiului Otoman milenar, dar și pe aversiunea alegătorilor conservatori pentru fantasma LGBT, care potrivit lui Erdoğan, subminează valorile familiei tradiționale.
Cotidianul francez constată că în vreme ce ultimele sondaje de opinie îi dădeau deja lui Kemal Kılıçdaroğlu un avans de câteva puncte față de Recep Tayyip Erdoğan – 49,3% din voturi față de 43,7% pentru actualul președinte, potrivit centrului de cercetare Konda, faptul că se anunță că el ar fi înaintea rivaluluisău Inn acest prim tur de scrutin dă de gândit.
Al doilea tur va avea loc pe 28 mai. «Plecarea lui Erdoğan ar aduce în sfârșit pacea», estimează Libération. Milenialii au fost un factor decisiv în scorul lui Kılıçdaroğlu, cum o anticipa deja La Repubblica, în Italia.
Mileniali, milenii și imperii dispărute
Vorbind despre mileniali și milenii, edițiile de weekend ale mai multor publicații oferă o serie de analize despre moștenirea imperială a unor state europene. Astfel, într-o vastă analiză în Foreign Affairs, politologul Timothy Garton Ash se ocupă de felul paradoxal în care Istoria pare a încuraja unele consecințe nedorite. Cel mai recent exemplu este deosebit de ironic: încercarea lui Vladimir Putin de a restabili imperiul rus prin recolonizarea Ucrainei a deschis ușa către o Europă postimperială. O Europă, altfel zis, în care nu mai există imperii dominate de un singur popor sau națiune, nici pe uscat, nici peste mări – o situație pe care vechiul continentul nu a mai cunoscut-o până recent.
Timothy Garton Ash revine la ideea — nu doar a lui, dar împărtășită de mulți experți și comentatori — care definește cheia pentru înțelegerea Europei de Est și a Uniunii Sovietice în anii 1980 ca fiind recunoașterea faptului că acesta era într-adevăr un imperiu – și chiar un imperiu în decădere. “Decolonizarea” imperiului a urmat într-un mod deosebit de rapid și pașnic în 1989 și 1990, dar apoi, și mai remarcabil, a venit dezintegrarea imperiului interior în 1991. Aceasta a fost determinată, așa cum este adesea cazul, de dezordinea survenită în centrul imperial. Mai neobișnuit, lovitura finală a fost dată chiar de nucleul națiunii imperiale: Rusia. Astăzi, însă, Rusia se străduiește să recâștige controlul asupra unora dintre hălcile de imperiu la care renunțase.
Cu toate astea, pe măsură ce Moscova a căutat să recupereze parte din teritoriile coloniale pierdute, UE s-a arătat preocupată doar de două exemple ale tranziției de la imperii la state naționale caracteristice Europei din secolul XX: violenta dezintegrare a Iugoslaviei și divorțul pașnic dintre cehi și slovaci (fosta Cehoslovacie) au atras iarăși atenția asupra moștenirilor imperiale: ale Imperiului Otoman și, respectiv, Austro-Ungar, care fuseseră dizolvate oficial la sfârșitul Primului Război Mondial.
Ceea ce spune însă insistent Timothy Garton Ash în acest articol-analiză din Foreign Affairs este că nu era nimic inevitabil acolo în destrămarea Cehoslovaciei și Iugoslaviei. Statele multinaționale postimperiale nu trebuie neapărat să se dezintegreze în state naționale și chiar nu este cel mai bun lucru pentru oamenii care trăiesc acolo dacă asta se întâmplă. Totuși, acela este modul în care istoria europeană recentă tinde să evolueze. De aici, complexul mozaic de astăzi compus din 24 de state “naționale” în Europa, la est de ceea ce a fost Cortina de Fier (și la nord de Grecia și Turcia), în timp ce în 1989 entitățile statale în acea regiune erau doar nouă.
Anglia: diamantele coroanei și nostalgia imperiului pierdut
În Marea Britanie, în acest timp, unde unii politicieni — și chiar o parte din populație — încă trebuie să se obișnuiască cu dispariția definitivă a grandorii imperiale, definirea moștenirii imperiului încă mai declanșează drame,
Presa britanică (precum Telegraph sau Daily Mail) scrie astfel despre cum India ultra-naționalistului Narendra Modi ar putea cere Londrei să înapoieze, printre altele, celebrul diamant Koh-i-Noor. Printre cele mai mari pietre prețioase din lume, diamantul se aflase în posesia ultimului maharajah al Imperiului Sikh din India, Ranjit Singh, unde a atras atenția oficialilor din Compania Indiei de Est, a Marii Britanii, în 1832, după ce forțele militare ale firmei au invadat o mare parte din India. Piatra fost luată de la descendentul lui Singh, Duleep Singh, în vârstă de nouă ani, și a fost oferită de către Compania Indiei de Est reginei Victoria în 1849.
Spargerea barajului: nesfărșite restituiri viitoare
Cum o amintește The Times, disputa în legătură cu diamantul Koh-i-Noor face parte dintr-o mai amplă panoramă a secolului XXI, pe măsură ce marile puteri europene se confruntă cu trecutul lor colonial.
Belgia se activează acum pentru a returna mai multor națiuni din Africa Centrală prada ei colonială, în special opere de artă. Restituiri sunt efectuate și de guvernele din Olanda și Germania. Chiar și Franța, care are legi notoriu de stricte împotriva restituirii artei, a returnat 26 de obiecte în Benin, în Africa de Vest, luate de acolo în 1892. Unele obiecte au fost jefuite în timpul unor masacre sau cuceriri. Altele au fost cumpărate sau tranzacționate ca parte a unor tranzacții efectuate în condiții inegale.
Marea Britanie are multe de rezolvat aici, spun experții în furturi de artă și istoricii – ba chiar și chiar anumite voci din partidul conservator, Partidul Tory – care doresc o revizuire a legilor Marii Britanii ce împiedică exportul comorilor hoțești ale muzeelor. În schimb, alți conservatori atacă asemenea apeluri la restituire ca făcând parte dintr-o mai amplă agendă „woke”.
«Gens du voyage»
În sfârșit, la rubrica socială, Le Monde scrie despre soarta acelor semi-nomazi francezi care poartă denumirea specifică de «gens du voyage», echivalentul în bună parte a ceea ce irlandezii și britanicii numesc «Travellers».
Noțiunea de «gens du voyage» este un concept administrativ creat în dreptul francez pentru a desemna ansamblul comunităților celor care nu au o adresă fixă și sunt considerați comunități nomade. Expresia a fost apoi preluată apoi de așa-numitele legi Besson care organizau obligativitatea creării unor terenuri pentru caravanele nomazilor în marginea comunelor și municipiilor cu peste 5.000 de locuitori. Majoritatea (semi)nomazilor sunt romi, dar ei sunt cetățeni francezi, de drept, care exercită meserii în comerț itinerant, în construcții, în circuri sau bâlciuri și talciocuri.
Le Monde atrage atenția asupra lipsei de locuri de cazare pentru acești «gens du voyage».
Potrivit federației acestora, peste 200.000 de oameni trăiesc în condiții nedemne, din cauza lipsei de voință politică a autorităților regionale. În apropiere de Bordeaux, unele familii au putut beneficia de locuințe sociale adecvate, dar altele rămân într-o situație precară.
