De ce un scriitor simte nevoia să compună un roman biografic pornind de la cutare sau cutare personalitate? Cu ce drept retrăieşte în scris viaţa altcuiva? În ce măsură Michelangelo lui Mathias Enard, Frida Kahlo a lui F.H. Haghenbeck sau Franz Kafka al lui Michael Kumpfmuller corespund personajelor istorice reale? (Eu însumi m-am pomenit că scriu la un roman în care se conturează profilul lui Paul Celan, fie şi prin răsfrângeri; de unde această nevoie de repere?!)
Din cele (mult) peste o mie de cărţi citite în ultimul deceniu, am ales zece scrieri evocând fiecare un nume de rezonanţă mondială – c-o fi vorba de artişti plastici, de filosofi & savanţi, sau de nişte scriitori –, astfel încât aceste ilustre figuri să vă facă mai suportabilă carantina, care iată se întoarce într-o adevărată blocadă pentru unii, dar şi în Bibliotecă pentru (mulţi?) alţii.
* * * * * * * * *
José SARAMAGO. Anul morţii lui Ricardo Reis
Ricardo Reis este unul dintre heteronimii lui Fernando Pessoa, pe care poetul lusitan l-a înzestrat cu o biografie şi ale cărui Ode cântau Antichitatea greco-latină; iată-l acum pe post de personaj, în romanul lui José Saramago (Premiul Nobel, 1998), Anul morţii lui Ricardo Reis, Polirom, 2008. „Ricardo Reis a fost primul meu Ferdando Pessoa – aveam vreo optsprezece ani când i-am citit odele...”, va mărturisi romancierul, ca peste patru decenii să declare, cu privire la cartea în cauză: „Intenţia mea a fost să îl confrunt pe Ricardo Reis şi nu numai pe el cu propria-i poezie, (...) cu un timp şi o realitate culturală care în realitate nu au nimic de-a face cu el”.
Bref, după 16 ani petrecuţi în Brazilia, unde se exilase în 1919, Ricardo Reis debarcă la Lisabona, s-ar zice chemat de dorul patriei – o Portugalie care se lasă vrăjită de Salazar, în plină ascensiune –, dacă n-ar fi vorba de-o telegramă a lui Alvaro de Campos, alt heteronim, anunţând moartea lui Fernando Pessoa. La doar câteva zile de la instalarea la hotel, se duce la mormântul poetului, din cimitirul Prazeres, iar la scurt timp deja Fernando Pessoa i se arată, într-o seară: „Se privesc cu simpatie, se vede că sunt mulţumiţi că s-au reîntâlnit după o îndelungată absenţă”. De-aici înainte romanul se întâmplă pe câteva planuri: într-unul, R. Reis colindă străzile Lisabonei; primeşte vizitele nocturne ale Lidiei, camerista de la hotelul unde s-a oprit; îi face curte, discret, Marcendei; este convocat la poliţie; îşi caută o gazdă şi îşi găseşte de lucru, ca medic suplinitor ş.a.m.d.; într-altul, se vede din când în când cu Fernando Pessoa, iar dialogul lor sună cam aşa: „Dacă cineva se uită la noi, pe cine vede, pe tine sau pe mine, Te vede pe tine, sau, mai bine zis, vede o siluetă care nu e nici tu, nici eu, O sumă a amândurora împărţită la doi, Nu, mai curând produsul multiplicării unuia prin celălalt”. Lucrurile se complică exponenţial odată cu invocarea celorlalţi heteronimi: „Tu nu te-ai înţeles niciodată prea bine cu el [Alvaro de Campos], Nici cu tine nu m-am înţeles niciodată prea bine, Nu ne-am înţeles niciodată prea bine unii cu ceilalţi, Era inevitabil, fiind diverşi”.
Un roman aproape lipsit de epic, şi totuşi atât de sfătos, de-ar fi să invoc fie şi o singură frază: „...probabil limba e aceea care-şi alege scriitorii de care are nevoie, îi foloseşte pentru a exprima câte o mică parte din ceea ce este, când limba va fi spus totul şi apoi va amuţi, sunt curios să văd cum va arăta viaţa noastră”.
Michael CUNNINGHAM. Orele
O triplă împletitură, legând într-un tot întreg trei personaje din epoci diferite – scriitoarea Virginia Woolf, la 1923, în plin proces de elaborare a romanului Doamna Dalloway; o casnică dintr-o suburbie a Los Angelesului anului 1949 ce nu se îndură să lase din mâini cartea Virginiei Voolf nici chiar în ziua de naştere a soţului; o editoare newyorkeză din anii ’90 numită „Doamna Dalloway” de fostul ei iubit, ce pune la cale o petrecere în onoarea acestuia – iată nodul gordian pe care nu se grăbeşte să-l taie Michael Cunningham, autorul romanului Orele, Polirom, 2011, recompensat cu Premiul Pulitzer.
Pe cât de singulară „partitura” fiecărui personaj, pe atât de orchestrată întreaga naraţiune, astfel încât după Prolog-ul în care Virginia Woolf se îneacă în râu, nu înainte de a lăsa un bilet de adio, intrarea în scenă a Clarissa Vaughan, numită „Doamna Dalloway” din pasa lui Richard, care „spunea că ar trebui să aibă un nume inspirat după o mare figură a literaturii”, anunţă deja un deznodământ tragic (şi anume sinuciderea poetului bolnav de SIDA, în ziua în care urmează să ia Premiul Carrouthers), iar între aceste două drame se interpune – aparent fără a lua parte la poveste – o casnică ce se retrage într-un hotel pentru a citi în voie Doamna Dalloway. Tustrele poartă pe buze un sărut de neşters – romanciera, pe cel al surorii sale Vanessa; Clarissa, lesbiana având o fiică de 19 ani, pe cel al lui Richard, pe când ea avea doar 18 şi el 19 ani; Laura Brown, casnica ce aşteaptă al doilea copil, pe cel al vecinei sale Kitty; or, toate acestea par să se afle in nuce în chiar romanul pe care-l gândeşte Virginia Woolf: „Clarissa va fi iubit o femeie; da; o altă femeie, când era tânără. Ea şi femeia se vor fi sărutat (…), iar Clarissa va purta cu ea toată viaţa amintirea acelui sărut, speranţa lui avântată. (…) Virginia îşi imaginează un alt personaj, da, pe cineva cu trupul puternic, dar slab de înger; cineva cu o scânteie de geniu, de poezie, culcat la pământ de roţile lumii… Clarissa, sănătoasa Clarissa – vesela, banala Clarissa – va iubi Londra, va iubi viaţa şi plăcerile ei obişnuite, şi altcineva, un poet nebun, un vizionar va fi cel care va muri”. Literatura, viaţa – cine ar putea trage o linie de demarcaţie?!
Irvin D. YALOM. Problema Spinoza
La 380 de ani de la naşterea lui Spinoza (1632-1677), Irvin D. Yalom – autorul Plânsul-ui lui Nietzsche – publică romanul Problema Spinoza, Vellant, 2012, „o carte extraordinară, în care informaţia istorică se împleteşte perfect cu suspansul” (Sir Anthony Hopkins).
O idee sclipitoare, să pui în ecuaţie personalitatea lui Spinoza, excomunicat la 24 de ani de comunitatea evreiască din Amsterdam, cu cea a lui Alfred Rosenberg, ideologul antisemit al nazismului, autor al celei mai vândute cărţi – după Mein Kampf – din Germania hitleristă, Mitul secolului XX. Preţ de 420 pagini, autorul – el însuşi un renumit psihiatru – reconstituie lumea interioară a discretului şlefuitor de lentile din Ţările de Jos, şi totodată urmăreşte îndeaproape cariera lui Rosenberg, de la vârsta de 16 ani, când pronunţă primul său discurs antisemit, şi până la condamnarea sa la spânzurătoare, în octombrie 1946, alături de alţi ştabi nazişti, de către tribunalul de la Nurnberg. Voi selecta, din cele două „partituri biografice”, câte-un fragment care să-l caracterizeze pe fiecare personaj. „Intenţionez să continui să caut adevărul şi să-mi dedic viaţa cunoaşterii lui Dumnezeu (…) Nu voi urma nicio altă putere de pe pământ cu excepţia propriei mele conştiinţe. (…) Intenţionez să duc o viaţă religioasă, fără amestecul vreunei religii. Cred că toate religiile (…) pur şi simplu ne ascund marile adevăruri. Nădăjduiesc la o lume viitoare fără religii, o lume cu o religie universală, în care toată lumea îşi foloseşte raţiunea pentru a-l cunoaşte şi a-l slăvi pe Dumnezeu”, pentru Spinoza. „Problema este Hitler, întotdeauna Hitler. Îmi doresc atenţia lui mai mult decât orice altceva. Mai mult decât orice altceva, mă tem să nu-l supăr. (…) fie s-a umflat în pene, fie a fost la pământ, în funcţie de cum a perceput apropierea sa de Hitler”, Alfred Rosenberg „nu s-a simţit niciodată în largul lui în propria piele şi (…) stima lui de sine a variat semnificativ”.
Şi fiindcă trebuia să existe şi o poveste adevărată, aflaţi că-n „casa lui Spinoza, ascunse în pod, două evreice fuseseră îngrijite pe toată durata războiului”.
Jay PARINI. Rătăcirile lui Herman Melville
Pe urmele personajului său, nimeni altul decât autorul lui Moby Dick, el însuşi un monstru sacru, romancierul Jay Parini trasează Rătăcirile lui Herman Melville, Humanitas, 2013, într-o scriere pe două voci: a naratorului, la persoana a 3-a, depănând firul epic, şi a soţiei lui Herman Melville, Lizzie, la persoana întâi, răsucind fiorul liric. Se obţine astfel „efectul de ecou”, ceea ce-i conferă naraţiunii un plus de autenticitate.
Totodată, universul infinit al aventurilor pe mări şi oceane este pus în ecuaţie cu universul mic al sufletului uman, nu mai puţin zbuciumat. Căci, în ultimă instanţă, e vorba despre autodepăşire, iar pentru asta toate mijloacele sunt bune – de la ieşirea în larg, la 20 de ani, la spunerea poveştii acestei ieşiri: „Toată lumea ştie că adevărul nu poate fi spus într-o scriere istorică. Trebuie să inventezi, altfel n-o să te creadă nimeni”. Nu-i mai puţin adevărat că şi Lizzie e supusă unor teribile încercări: „Am văzut imediat – din păcate, prea limpede – că Herman Melville nu va putea fi niciodată un soţ cu care să ai o viaţă uşoară. (…) Era ca şi cum aş fi fost pur şi simplu aleasă, şi de fapt nu aveam nici un cuvânt de spus”.
De spus însă spune, şi încă preţ de vreo 200 de pagini, poate cele mai sfâşietoare din carte – căci şi Penelopele au Odiseea lor interioară! Memorabilă, această perspectivă asupra „Ulise”-lui ei revenit după ultima călătorie pe mare: „Simţea în el insondabila lume a spiritului, atâtea vieţi – trecute şi viitoare – ce se amestecau într-o singură conştiinţă pe scurta întindere a câteva decenii. Ştia că nu va muri niciodată – asta era stabilit de câţiva ani, de când aflase acest adevăr într-o peşteră de lângă Marea Moartă. Nu putea să moară: era sigur de asta. Pur şi simplu nu era posibil să ucizi sufletul, care era o entitate complexă, formată din diferite straturi, un puţ adânc al fiinţei, în care sinele îşi putea arunca găleata, cu un pleoscăit sonor, şi putea scoate o apă rece şi dulce, revigorantă”.
O imensă întindere de apă, mai degrabă sărată ca lacrima decât dulce, când rece ca gheaţa, când fierbinte, romanul lui Jay Parini – pânzele sus!
Karen MACK, Jennifer KAUFMAN. Amanta lui Freud
„Mă gândesc la ce s-ar fi întâmplat dacă te-aş fi întâlnit pe tine prima”, îi spune personajul Sigmund Freud cumnatei sale Minna Bernays, la capătul unei nopţi de dragoste, într-o pensiune elveţiană unde s-au înregistrat ca Dr. Sigm Freud u Frau. Înainte însă de a se ajunge aici, Karen Mack şi Jennifer Kaufman, cele două autoare americane ale romanului Amanta lui Freud, Rao, 2014, au trebuit să tragă din greu pentru a reconstitui atmosfera vieneză fin de siècle, şi mai ales climatul familial al casei Freud, unde vine să locuiască în 1895 Minna, în care Sigmund e total absorbit de munca lui, iar Martha e copleşită de grija celor 6 copii.
Întorcându-se în timp, când „Martha era îndatoritoare, blândă şi ascultătoare, în vreme ce Minna era independentă”, „Sigmund primise exact ceea ce-şi dorise: o drăguţă de modă veche, nu o femeie cu opinii proprii”; or, acum tocmai „intelectuala Minna” este cea care-l interesează, iar acest lucru sare în ochi: „Privirile li se întâlniră pentru o clipă, iar ea se întrebă când anume se schimbaseră lucrurile între ei”. De-aici şi până la „temerea că începea să se îndrăgostească de el. Iar dacă asta se întâmpla, situaţia era inacceptabilă” nu-i decât un pas, pe care nu întârzie totuşi să-l facă, urmat de „perversitatea dorinţei, care nu se redusese deloc cu trecerea timpului” – nu-i greu de presupus unde se va ajunge: „Avea senzaţia că amândoi hotărâseră asta încă de când se întâlniseră prima dată (…) Se dăruiră plăcerilor carnale iar şi iar. Ar fi vrut ca el să nu se mai oprească niciodată. I se părea că pluteşte suspendată în timp, fără trecut, moral imponderabilă”. Suntem la mijlocul naraţiunii, Minna abia dacă „se înfioră gândindu-se că era în luna de miere pe care n-avea s-o aibă niciodată, cu un bărbat care nu avea să-i fie soţ”, şi deja personajele o iau pe panta descendentă: „Sunt un monstru, îşi spuse privindu-se în oglindă. Nu se putea abţine să nu se gândească la sex. I se părea că momentele petrecute împreună cu el fuseseră ca o cufundare într-un vas cu argint viu: otrăvitor, şi totuşi un dar de la Dumnezeu”. Şi tocmai atunci când „nu mai era ea însăşi, devenise altcineva”, Minna îi spune de la obraz: „Vrei să ştii de ce sunt femeile necăjite? (…) fiindcă bărbaţi ca tine le spun minciuni femeilor ca mine care sunt suficient de proaste pentru a-i crede”. Asta da, sinteză a freudismului!
Frédéric BEIGBEDER. Oona & Salinger
Romanul primei iubiri a lui J.D. Salinger nu l-a scris autorul celor Nouă povestiri, ci – 70 de ani mai târziu – francezul Frédéric Beigbeder, Oona & Salinger, Trei, 2015. Nu-i mai puţin adevărat c-a avut şansa s-o întâlnească pe Oona, pe 31 decembrie 1980, la trei ani de la moartea celebrului ei soţ, Charles Chaplin, iar aşa ceva te poate marca pe viaţă.
Un pariu aproape imposibil, să-l transformi în personaj literar pe cel care a trăit în ultima jumătate de veac într-o recluziune voluntară, refuzând orice apariţie publică – sub pana (mouse-ul!) lui F. Beigbeder, Jerry – alias Salinger, „scriitorul care a făcut să-i piară cheful omenirii de a îmbătrâni” – „are această viziune asupra iubirii, la douăzeci şi unu de ani, când noapte de noapte visează la Oona: dragostea e mai frumoasă când e imposibilă, iubirea absolută nu e niciodată împărtăşită”. La rându-i, Oona – fiica dramaturgului Eugene O’Neill (Premiul Nobel, 1936) – „era o adevărată maşină de război”, întruchipând perfect „nedreptatea care face ca fetele de şaisprezece ani să fie întotdeauna mai mature decât băieţii de douăzeci şi doi”. Şi unul, şi altul trăiesc prima dragoste, care „este rareori cea mai reuşită (…), dar rămâne prima”. Scurt pe doi, „la douăzeci şi doi de ani, Salinger este un Bel-Ami american, un Rastignac newyorkez. Însă se înşeală asupra Oonei: deşi frecventează sărmanele fete bogate, ea nu este aşa”. Nu vor trece nici câteva luni şi iată-l pe Jerry înrolându-se voluntar – va debarca în Normandia, pe 6 iunie 1944, apoi va ajunge să elibereze Parisul –, iar scrisorile lui (imaginate de Fr. B.) anunţă deja începutul sfârşitului: „Mulţumeşte-te să mă inspiri, nu e vina ta, a fost să fii tu, şi ştiu foarte bine că nu am fost făcuţi unul pentru altul (…) M-am folosit de tine pentru a scrie mai bine, iar acum numai datorită prezenţei tale absente (…) această scriitură câştigă teren în mine”. Nici Oona nu se lasă mai prejos: „Nu vei reuşi să-mi împuţinezi mândria de a te fi cunoscut. Tu eşti singura mea şansă de a intra în istorie altfel decât soţia unui star de cinema!”
Unde mai pui că printre personajele cărţii se numără Truman Capote, Eugene O’Neill, Orson Welles, Ernest Hemingway, Charles Chaplin, cărora li se alătură însuşi autorul – şi el un star media! – Frédéric Beigbeder, un nume de reţinut.
David FOENKINOS. Charlotte
Am mai cetit romane „biografice”, niciunul însă nu se compară cu Charlotte, de David Foenkinos, Nemira, 2015, un adevărat poem în memoria pictoriţei Charlotte Salomon (1917 – 1943), „asasinată la vârsta de 26 de ani, pe când era însărcinată”. Şi când zic „poem”, nu-i doar o figură de stil, cartea fiind redactată în fraze-versuri, fiecare din rând nou (trimiterea la versetele biblice s-ar fi impus, dacă textul ar fi fost paginat pe două coloane), de parcă scriitorul francez (n. 1974) s-ar fi angajat într-o cursă de urmărire contra-cronometru pe urmele personajul său:
„Nimic premeditat.
Şi a fost imediat.
Sentimentul de a fi găsit, în sfârşit, ceea ce căutam.
Deznodământul neaşteptat al atracţiilor mele. (…)
Tot ce iubeam. (…)
Muzica şi fantezia.
Disperarea şi nebunia.
Totul era acolo.”
Construit din nenumărate simetrii, dintre care cea a numelui – acelaşi cu al mătuşii, sora mamei sale ce s-a sinucis la 18 ani (şi mama va face la fel, peste alţi 13 ani) – anunţă cumva şirul de nenorociri, romanul e şi un caleidoscop de mici gesturi, ale căror răsfrângeri compun puzzle-ul dramatic al unui destin ieşit din comun:
„O lacrimă i se prelinge la colţul ochiului.
E pentru prima dată când îşi vede tatăl plângând. (…)
Charlotte îşi scoate batista ca să-i şteargă lacrima.
Brusc, Albert se gândeşte la Franziska.
Această scenă este imaginea în oglindă a întâlnirii lor. (…)
Mama şi fiica, reunite printr-un simplu gest.
Şi atunci el înţelege că este mişcarea finală.
Prin acest gest, Charlotte acceptă să plece”.
Nu voi repovesti aici cartea, tocmai de frică să nu-i rup farmecul (şi oricum, se cunoaşte tragica poveste a lui Charlotte Salomon; David Foenkinos n-a făcut decât s-o sublimeze la modul magistral, fiind recompensat cu Premiul Renaudot şi Premiul Goncourt al liceenilor) – nu-mi pot însă refuza plăcerea „de colecţionar de fraze”, alea prin care autorul atinge sublimul:
„Ceva o răneşte.
Relaţia sa cu lumea devine una pur estetică.
Pictează fără încetare, în minte.
Opera ei respiră deja în ea, în ciuda ei”; şi, peste alte 20 de pagini:
„Ea nu pictează, aleargă.
O creaţie pe marginea prăpastiei. (…)
Ultima pictură este impresionant de grăitoare.
Charlotte se desenează în faţa mării.
E văzută din spate.
Pe trup îşi scrie titlul: Leben? oder Theater?
Cu ea se încheie opera al cărei subiect este însăşi viaţa ei.”
Michael KUMPFMULLER. Splendoarea vieţii
Să fii ultima iubită a lui Franz Kafka şi singura cu care s-a mutat împreună, la Berlin; să păstrezi 34 de scrisori şi 20 de caiete ale acestuia (confiscate de Gestapo, în 1933); să-l însoţeşti până-n clipa din urmă – Dora Diamant e chiar un personaj de roman, încă din timpul vieţii (în 1936, părăseşte Germania nazistă pentru URSS, unde rămâne trei ani, după care emigrează în Anglia, unde se stinge în 1952, la 54 de ani), iar acum şi în cartea lui Michael Kumpfmuller, Splendoarea vieţii, Univers, 2015, scriere tradusă în peste 20 de limbi.
Roman în trei părţi egale – Sosirea; Rămânerea; Plecarea –, scris pe două voci, cea a „doctorului” (Franz, de la un moment încolo) şi cea a Dorei, în spatele cărora se află redutabilul specialist în Kafka, Michael Kumpfmuller, el însuşi excelent prozator, Splendoarea vieţii nu atât reconstituie o poveste de dragoste, cât preface un fapt de istorie literară într-o operă de ficţiune în toată puterea cuvântului. N-are rost să repovestesc trama cărţii, suficient să extrag din partitura fiecărui protagonist câte-o frază, din cele trei părţi:
Kafka: „Întreaga mea viaţă prezentă nu e adevărată, se desfăşoară doar, la întâmplare, în timp ce viaţa cu tine nu se desfăşoară, dar e adevărată fără doar şi poate”;
Dora: „Ai gânduri bune pentru mine? Te-am visat puţin mai devreme, (…) ai făcut lucruri tare frumoase cu mine, de care din păcate nu pot vorbi decât în şoaptă, lucruri tare frumoase” – din Sosirea.
Kafka: „E la Berlin, şi o are pe această tânără femeie. O poate atinge oricând, dar de cele mai multe ori o priveşte, fermecat de câte un amănunt al corpului ei (…) Totul e pentru tine, pare ea să-i spună, orice ai găsi plăcut în mine îţi aparţine”;
Dora: „Şi acum e aici, cu el, în noul apartament, oarecum neliniştită, nu chiar neliniştită, mai degrabă nerăbdătoare, nerăbdarea unei femei tinere. În ceea ce priveşte dragostea, el e în continuare la fel de complicat, totuşi mereu e frumos cu el, se simte în largul ei, nu se grăbeşte” – din Rămânerea.
Kafka: „Seara, în pat, el se întreabă ce va fi cu ea. În ce direcţie o va lua,când el nu va mai fi (…) Şi altă dată: Câţi ani o să mai suporte? Cât timp voi suporta eu să suporţi tu?”;
Dora: „Va pierde tot, tot, când el va pleca, mâinile, gura lui, protecţia care a fost el, ca şi cum dragostea ei ar fi o casă şi cineva ţine cu tot dinadinsul să o alunge din ea” – din Plecarea.
În 2018, se împlinesc 135 de ani de la naşterea lui Kafka – nu-i nevoie să se declare „anul Kafka” în Republica Moldova pentru a-l reciti, căci de trăit în orizontul absurdului kafkian trăim de mult…
F.H. HAGHENBECK. Cartea secretă a Fridei Kahlo
Trebuie să ai ceva din nebunia personajului, ca să scrii Cartea secretă a Fridei Kahlo, Nemira, 2016 – romanul mexicanului F.H. Haghenbeck este pe cât de credibil, pe atât de fantezist; dar parcă viaţa celebrei pictoriţe din Coyoacan n-a fost la rândul ei o punere în scenă, una de mare clasă?! „Pentru că eşti Frida, iar Frida este numai una”, îi spune la un moment dat Naşa ei, Moartea, după cumplitul accident de tramvai („Un şuvoi stacojiu s-a întins pe podea. Şi atunci Frida Kahlo a murit pentru prima dată…”), ca s-o întrebe apoi, tot ea: „Eşti pregătită să trăieşti iar?”
Urmează o rescriere – în oglinda retrovizoare – nu atât a unei biografii artistice, cât a unei trăiri „la cea mai înaltă ficţiune”, fie că-i vorba de dragoste, cu soţul Diego Rivero, dar şi cu amanţii & amantele sale, fie de pictură, mereu înfăţişându-se pe ea însăşi („Devenise o operă de artă…”), fie de arta culinară, pe care le-o serveşte celor vii sau, pe altare, unor morţi dragi. Mereu în vâltoarea evenimentelor, înconjurată de mari personalităţi & admiratori(-oare), dar, vai! câtă singurătate: „Nu existau decât ea şi viitorul ei. Acolo, în compania ei însăşi, i-a trecut prin minte fraza pe care a notat-o în carneţelul primit cadou de la Tina: Să ai curajul să trăieşti, căci, de murit, oricine poate muri”. Şi îl va avea, cu prisosinţă! Doar fraza asta cât spune: „Nu ea a tresărit simţind mirosul de gin şi vermut, dimpotrivă, ci martini-ul însuşi a tremurat luxurios simţind sărutul ei dulceag pe pahar”! (Adevărat, nici fraza personajului André Breton nu-i mai prejos: „Această femeie este o bombă înfăşurată în ambalaj de cadou”. Şi cu atât mai mult, cea a lui Pablo Picasso: „Nu uita, toţi ce-ţi poţi imagina este real”.)
Greu de spus, pe cât de „imaginată” – şi deci reală! – e Frida Kahlo în viziunea lui Haghenbeck; cert e că, mai mult ca o biografie romanţată, Cartea secretă a Fridei Kahlo transmite ceva din nebunia divină ce animă marii creatori.
Mathias ENARD. Vorbeşte-le despre bătălii, regi şi elefanţi
De mirare cum niciun scriitor turc n-a prefăcut aflarea lui Michelangelo la Istanbul din 1506, la invitaţia sultanului Baiazid al II-lea, într-un subiect de roman. Iată-l deci pe francezul Mathias Enard, specialist în civilizaţiile arabe şi persane, umplând golul printr-o scriere alertă, Vorbeşte-le despre bătălii, regi şi elefanţi, Nemira, 2017, cum ar arunca un pod peste Bosfor, dar mai cu seamă peste timp.
Debarcat „în portul Constantinopol, joi, 13 martie 1506”, şi prezentat Marelui Vizir Ali Paşa, Michelangelo se prinde să schiţeze proiectul unui pod peste Cornul de Aur, care „trebuie să unească două maluri pe care totul le deosebeşte” – ceea ce înseamnă, de fapt, „un pod militar, un pod comercial, un pod religios. Un pod politic. O fâşie de urbanitate”. E cu atât mai nerăbdător să înceapă, cu cât tocmai a fugit de la Roma, unde s-a certat cu protectorul său, papa Iulius al II-lea; în plus, însuşi Leonardo, marele său rival, eşuase într-o încercare similară („Desenul lui (…) da Vinci nu prezintă nici un interes, pentru că nu se gândeşte nici la sultan, nici la oraş, nici la fortăreaţă”). Atât că „Michelangelo nu e inginer. E sculptor. L-au adus aici pentru ca o formă să apară din materie, să se deseneze, să fie revelată” – preţ de mai multe zile & săptămâni artistul e în căutare; poetul Mesihi are grijă să-i arate oraşul ziua, cu Sfânta Sofia & moscheea lui Baiazid, totodată purtându-l prin taverne deocheate noaptea, adevărate bolgii ale Infernului. Sunt pagini scrise parcă în caligrafie arabă, spre a evita descrierea corpurilor după natură, interzisă în islam – de ex., „Chiparos atunci când e în picioare, e o salcie când, aplecat asupra băutorului, paharnicul înclină vasul…”. După un asemenea banchet, „Michelangelo are viziunea podului său plutind în soarele dimineţii, atât de real, încât îi dau lacrimile. Construcţia va fi colosală, fără să fie masivă, va fi delicată şi puternică. (…) Un pod născut din noapte, împietrit în substanţa oraşului”. Aşa şi se prezintă, „două mâini aşezate măreţ pe valuri, două degete graţioase care se ating. Vizirul Ali Paşa e înmărmurit. Baiazid va fi încântat”.
Cât despre titlu, iată-l încorporat într-o frază lungă din care cităm doar începutul: „Gloata se cucereşte dacă-i vorbeşti despre bătălii, regi, elefanţi…” – la fel, şi gloria literară, cartea fiind distinsă cu Prix Goncourt des lycéens în 2010.
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.