Giampaolo Di Paola se mândrește cu o carieră militară remarcabilă, inclusiv cu faptul că a ocupat între 2011 și 2013 funcția de ministru al apărării al Italiei și de președinte al comitetului militar al NATO, cea mai înaltă autoritate militară a alianței între 2008 și 2011.
Într-un interviu recent acordat Serviciului georgian al RFE/RL, Di Paola a declarat că Ucraina a preluat inițiativa de la forțele rusești invadatoare, dar pe măsură ce contraofensiva vansează încet-încet, crește riscul ca Occidentul să obosească susținând Kievul în acest război.
RFE/RL: Unde ne aflăm acum în războiul din Ucraina? Faza de vară a contraofensivei ucrainene este aproape încheiată: Ce s-a realizat și ce nu?
Giampaolo Di Paola: Nimeni nu știe cu adevărat. Nu se mișcă atât de repede pe cât poate se așteptau unii aliați NATO. Acum ne aflăm într-o fază critică, deoarece tot ceea ce se va obține trebuie obținut în timpul scurtei perioade de vară, înainte de începerea ploilor și de apariția terenului noroios.
Ritmul este lent. Ucrainenii continuă să spună că totul decurge conform planului. Nu știu dacă este adevărat sau nu.
Ceea ce s-a obținut este că Ucraina a preluat din nou inițiativa de la inamic. Am văzut cum contraofensiva mult așteptată a avut loc în sfârșit.
Dar ceea ce nu s-a reușit încă este o recucerire semnificativă a teritoriului de la ruși, o breșă semnificativă, un punct slab în liniile de apărare rusești pe care ucrainenii să-l poată exploata. Dar suntem încă foarte mult pe tărâmul incertitudinii; probabil că vom avea nevoie de încă o lună sau două pentru a determina unde ne aflăm, ce s-a câștigat sau ce s-a pierdut.
Dar este o fază foarte critică, pentru că, cu cât se prelungește mai mult lupta, cu atât este mai posibil să vedem oboseala războiului în unele dintre țările care sprijină Ucraina.
Așadar, sloganul „tot ce este nevoie, atâta timp cât este nevoie” ar putea fi pus sub semnul întrebării dacă acest „atâta timp cât este nevoie” se dovedește foarte lung.
RFE/RL: Sprijinul insuficient al Occidentului față de solicitările ucrainenilor de dinainte de contraofensivă ar putea fi unul dintre motivele pentru acest progres lent ?
Di Paola: Sprijinul a fost foarte extins și, cu siguranță, util. Pentru ucraineni, suficient nu va fi niciodată suficient; și este, de asemenea, corect să spunem că a da vina pe altcineva este un joc simplu de jucat, indiferent cine îl joacă. Cea mai mare dificultate în această privință este că ucrainenii trebuie să desfășoare operațiuni ofensive fără superioritate aeriană. Cred că acesta este cel mai important element lipsă. (Recent, Olanda și Demarcația au declarat că vor oferi Ucrainei avioane de luptă F-16, odată ce vor fi îndeplinite anumite condiții).
RFE/RL: Permiteți-mi să vă întreb despre blocada din Marea Neagră: Cui aparține acum Marea Neagră din punct de vedere realist, din perspectiva realpolitik?
Di Paola: Marea Neagră în prezent aparține națiunilor care se află în fața Mării Negre - deci Rusia, Ucraina, România, Bulgaria, Bulgaria, Turcia, Georgia.... Este o realitate. În prezent, Rusia încearcă să blocheze porturile ucrainene, dar am văzut cum ucrainenii ripostează și atacă forțele maritime ale Rusiei, încercând să reducă diferențele dintre cele două puteri. Așadar, în prezent, aș spune că nimeni nu este proprietarul Mării Negre.
RFE/RL: Dar Turcia? Într-un interviu recent ați numit Turcia „Doamna Mării Negre”. A abdicat regina?
Di Paola: Nu, Turcia este, în continuare, cel mai puternic jucător din Marea Neagră, deoarece, în cele din urmă, controlează strâmtoarea Dardanele, singurul punct de intrare în ea. Turcia are un cuvânt de spus cu privire la cine are voie să intre și să iasă și cine nu. Așadar, dacă vrei cu adevărat să exerciți controlul, ai nevoie de cheia Bosforului, iar această cheie aparține Turciei. În momentul de față, Turcia negociază; este un jucător reticent care încearcă să ajungă la o înțelegere și să își stabilească statutul de mediator, de judecător al dezbaterilor din Marea Neagră.
RFE/RL: Cum credeți că se va desfășura criza cerealelor? Ce evenimente vedeți în desfășurare?
Di Paola: Ei bine, dacă rușii nu sunt dispuși să facă o înțelegere, trebuie găsită o cale de ieșire alternativă. Pentru că ideea este că, chiar dacă, teoretic, ai putea naviga în partea de vest a Mării Negre, dacă ești suficient de îndrăzneț, atunci înseamnă că te afli în apele teritoriale ale țărilor NATO. Și, prin urmare, este puțin probabil ca Rusia să atace navele comerciale de acolo, deoarece un atac în apele teritoriale ar putea însemna că se invocă articolul 5.
RFE/RL: Ce se întâmplă dacă Rusia atacă, în apele teritoriale ucrainene, o navă care aparține unei țări membre NATO?
Di Paola: Ei bine, acesta este un scenariu foarte complex, pe care va trebui judecat la fața locului, în momentul în care se întâmplă. Nu există un protocol stabilit care să spună „dacă se întâmplă asta vom face asta și asta”.
Dacă o navă cu pavilionul unei națiuni membre NATO este atacată, respectiva națiune membră a NATO poate decide să invoce articolul 5, spunând: „Sunt atacată de Rusia” sau poate decide să nu facă acest lucru doar pentru atacarea unei singure nave comerciale. Ar fi o decizie politică pe care respectiva națiune ar trebui să o ia, deoarece nici măcar țările membre NATO nu sunt atât de dispuse să intre în război împotriva Rusiei.
Dar acest lucru funcționează în ambele sensuri: Pentru Rusia, este, de asemenea, un mare risc să atace o navă a unei țări membre NATO și să riște să fie invocat articolul 5 împotriva Rusiei; nu ar fi un lucru rațional. Așadar, e genul de situații în care nu poți prezice ce se va întâmpla; prin urmare, această incertitudine funcționează uneori ca un factor de descurajare.
RFE/RL: Luna aceasta se împlinesc 15 ani de la războiul dintre Rusia și Georgia din 2008, când ați deținut funcția de președinte al Comitetului Militar al NATO. Așadar, permiteți-mi să vă întreb următorul lucru: Care este moștenirea și impactul acestui război atunci când vine vorba de interpretarea evenimentelor de astăzi?
Di Paola: Este clar că ceea ce s-a întâmplat în Georgia a fost un rezultat al faimosului summit de la București NATO din 2008, care a stabilit că Georgia și Ucraina vor deveni membre NATO. Dar, deși era doar o declarație, Rusia a folosit-o ca scuză pentru a invada Georgia. NATO nu era în măsură să facă nimic din punct de vedere militar la acel moment.
Așadar, am spus că ceea ce a făcut premierul rus de atunci, Vladimir Putin, a fost ilegal, dar nu am putut face nimic împotriva lui, pentru a-l împiedica să declanșeze războiul. Așa că, în cele din urmă, a fost lovitură sigură pentru el. Georgia, în cele din urmă, a trebuit să se plece în fața realității.
Îmi amintesc că m-am gândit la București, de fapt chiar spunând-o: Asta este o greșeală, nu faceți asta. Și apoi s-a întâmplat exact așa cum mă temeam că se va întâmpla. Deciziile luate acolo i-au oferit lui Putin momentul potrivit pentru a invada Georgia. Unii spun, și cred că există un element de adevăr și în acest lucru, că dacă am fi dat Ucrainei o foaie de parcurs clară pentru aderarea la NATO, Rusia ar fi invadat și Ucraina, iar în acel moment, Ucraina nu era în poziția de a opune rezistența pe care a opus-o în 2022.
Așadar, cred că cel mai bun lucru pe care l-am fi putut face la București în 2008 ar fi fost să nu spunem nimic, absolut nimic - acesta ar fi fost lucrul corect. Să ne ținem gura închisă. Dacă nu poți spune ceva cu cap, mai bine să nu spui nimic.
RFE/RL: Credeți că Occidentul a făcut suficient în timpul și după război?
Di Paola: Au făcut suficient - sau, mai degrabă, au făcut ceea ce puteau face. Așa cum am spus mai devreme, Occidentul nu era în măsură să facă prea multe în privința Georgiei în 2008. Aceasta este realitatea, oricât de tristă ar fi.
RFE/RL: Nu există nicio pârghie. Se poate spune același lucru despre eforturile de mediere din partea președintelui francez [Nicolas] Sarkozy și despre planul de încetare a focului, care încă nu a fost îndeplinit? Cât de eficient a fost acel plan, în mod obiectiv?
Di Paola: Ținând cont de faptul că o parte a Georgiei era deja ocupată de Rusia și că rușii continuau să avanseze, iar Georgia nu mai era în măsură să opună rezistență, cred că, în cele din urmă, acesta a fost cel mai bun rezultat posibil din ceea ce aveam la dispoziție. În mare parte, a trebuit să ne mulțumim cu status quo-ul.
Deci, în cele din urmă, a fost tot ce am putut face mai bine. Și, într-un fel, s-a dovedit a fi oarecum eficient, deoarece status quo-ul se păstrează și azi și nu au fost reluate ostilitățile între Rusia și Georgia.
